Depresie XVII de Boris Ioachim

În acest an de stihii năpădit
Şi încărcat de ură mult prea crunt –
Nici pomii, nici iubirea n-au rodit –

Nici crizanteme, parcă, nu mai sunt.

E o toamnă tristă, plină de mâhniri,
Tristeţi rodesc în suflet şi-n grădini…
Ca-ntr-un blestem, mă–ntorc în amintiri
Şi anii mei – îi simt tot mai puţini.

Prilej de veselie nu găsesc
În acest început de veac hain…
Nici nu mai ştiu ce-nseamnă să iubesc
Şi-n inima-mi se adună mult venin.

Doar cârcotesc la fiecare pas,
Ce tot mai greu prin viaţă mi-l târşesc…
Şi vorbe de ocară, al meu glas –
Despre-al meu trup şi suflet des rostesc.

Şi gânduri sumbre mintea-mi otrăvesc,
Dorinţe vagi de trecere-n neant…
Doar despre morţi îmi place să vorbesc
Şi tot mai des cu huma sunt galant.

O! Ce fior năvalnic ar putea
Să-mi salte ochii stinşi către azur?!
Să lumineze stearpă viaţa mea –
Să mă simt tânăr şi să mă simt pur.

E prea târziu, aceste-s doar visări,
Regrete, doar regrete mă-nconjoară…
S-au stins ale speranţelor vii mări –
Fiinţa mea tânjeşte să dispară…

‎(plângeam și tu îmi spuneai de Nuța Istrate Gangan

că iubirile nu mor niciodată)
dar pasul tău era deja în prag
şi ultima uşă se închidea

era primăvară
eram doi
iubeai mirosul meu de salcâm
scuturat de ploaie
îmi strângeai părul în pumn
adâncind săruturi
vântul îmi desfăcea rochia
tu îmi însângerai buzele

cheltuiam iubirea la colţuri de străzi şi de secol
ca doi dependenţi de un drog neştiut de nimeni
învăţasem copacii pe de rost
iubeai castanul de pe strada ta
salcâmul meu îşi scutura înfiorarea târzie

plecai pentru că iubirile nu mor
ci se dizolvă
în cupa cu venin a vieţii
îmi sfârșeai primăvara care abia începea
sub cernirea dulce a florilor de argint

nu mi-ai atins gura care fremăta în aşteptare
nici tâmpla care zvâcnea dureros
cu un gest mi-ai sărutat umărul zdrelit
de zidul pe care îmi imprimam plângerile
mi-ai sorbit fugar o lacrimă
apoi pasul tău s-a îndepărtat
şi amurgul sângeriu te-a transformat într-un punct
pe care l-am privit până când
ochii au început să mă doară
..............................................

era târziu
nu mai aveam lacrimi
în lumina lunii fantome neștiute
se prelingeau pe ziduri

ca dintr-o altă lume
în iarba umedă de înserare sau de rouă
fantomele noastre făceau dragoste

Curriculum Vitae de Vali Zavoianu

Sunt un zbor de sete rece
Câte toamne am nu spun
Locuiesc pe strada zece

Pe o creangă de alun.
Despre şcoli cu-albastre vise
Consemnez, dar e-n zadar
Diplomele zac închise
Într-un colţ de buzunar.
Am lucrat la drumul vieţii
Ani întregi ca ucenic
Despletind la coama ceţii
Să-nvăţ totul şi nimic.
Am păţit atâtea rele
Că-mi e ochiul prăfuit
Şi cu scraşnet de măsele
Consemnez că ...am albit.
Dar nu-i bai, în clipe grele
Curg din degete în vers
Râuri de frumos şi stele
Rătăcite-n univers.
Da, lucrez cu normă-ntreagă
La un vis liliachiu.
(Am noroc ca nu-i beteagă
Mâna şi că pot să scriu).
Am permis de zbor spre stele
Şi în palme pot să ţin
Lacrimile lumii grele
Încărcate de suspin.
Ştiu, ati mai văzut CV-uri
Mai bogate ca al meu
Şi-aţi văzut şi interviuri
Luate chiar lui Dumnezeu.
Deocamdată-i toamnă însă
Poarta Raiului s-a-nchis,
Cerul are faţa plânsă
Despre toate s-a mai scris...
(De voi trece astăzi testul
Şi CV-ul de e bun
O să scriu la iarnă restul
Sus, pe creanga de alun)
Şi m-oi angaja cu norma
Pe-o simbrie de doi lei
Să traduc în versuri forma
Lumii-ntregi prin ochii mei.

12.10.2012, Zavoianu Vali

Cetăţeni europeni? de Costel Suditu

Nu ştiu cum mama ei de viaţă
Tot acceptăm batjocura!
Le suntem ca tarabe-n piaţă

Să-şi pună marfă, unora;

Cic-am fi Eropeni!
Mare găselniţă şi asta!
De parcă nu am fost şi ieri
Ca Francezul ei în Franţa?

Europa! ce mai mamă!
Nu-i numeşte pe toţi fii;
Numai după ce te sfarmă
Te primeşte-ntre copii;

Cică n-avem dreptul dom’le
Încă, noi şi cu Bulgarii,
Să păşim în Europa
Liberi, să le fim egalii!

Se discută, se dezbate,
Mulţi neruşinaţi ne spun
Că prea ne târâm pe coate
Şi prea mirosim a fum;

Că furăm! mă ţine Doamne!
Cât se fură şi la ei!
Da-s deştepţi, adună poame
Unu şi cu unu trei;

Şi de mor tot nu-nţeleg:
Cum să vină nebunia
Să trăieşti în Europa
Dar nu şi în România?

Eu am carte mai puţină,
Nu-s ca ei, stăpân de lumi,
Dar ştiu sigur că-s de vină
Cum au fost şi alţi stăpâni,

Ce-au dorit să cotropească,
Mai altfel ce-i drept, de-acord:
Cu onoare şi prestanţă
Nu cu trădători ce rod;

Auzi tu! restricţii, vize...
Ceauşescu-a fost ucis!
Acum suntem pe banchize
Călători pe interzis;

Nu vă este jenă nene?
Cât să stăm lingând opinci?
Cât mai crezi că este vreme
Capul frate să-l ridici?

Ne-au vândut cu totul Ţara,
Ne-au prostit cum n-am mai fost,
Şi-au spurcat şi călimara
Ce-albăstreşte fără rost;

Cât îţi trebuie Române
Umiliri să mai înghiţi
A trezi strămoşii-n tine
Şi credinţa lor de sfinţi?

Am ajuns ca în decenii
Cu democraţia lor,
Să trăim doar cu vedenii
Şi de ce a fost, cu dor;

Mari stăpâni ai Europei!
Şi mai mici de pe la noi...
Eu vă spun să puneţi pompei
False, ce-aruncaţi pe noi,
Peste mărăcini oprire
Că-s mai demni, sincer vă spun
Pentru-a voastră uneltire.
Sunt ca voi şi nu altcum!

C-am trăit să văd pe lume
Cum un spin apare floare,
Cum măgarul face glume
Despre ce ar vrea să care,
Cum cinteza tot imită
Supărarea de prin stol,
Când de fapt e împlinită
Cu ascunsul ei de rol...
Şi cum cucul ce cuvântă
Ca un ştab, de zile mari,
Tot arată că frământă
Greul, dar pentru bondari;
Chiar şi corbii-n frac se-aruncă
Să compătimească-n draci,
Stând cu caşcavalu-n cârcă,
Dând ce-i drept, dar rar, colaci;

Ce mai frate, vezi ce este?
Şi cine e ai auzit?
Nu te-ncrede, e-o poveste
Pentru noi, de adormit.

‎* * * de Iurie Osoianu

...aseară vântul șuera un cânt 
rupând acord din nevăzut de strune 
îngălbenite note suspinând 

cu aurul din frunze și din hume...

aseară ploaia -mi spălăcea timid
melancolia cu acord de triolete
și stropii străvezii de infinit
se prelinjeau ca setea peste sete ...

aseară și paharul meu cu vin
părea mai sobru și mai fîn în plinătate
de parcă cine știe ce venin
turna-se -un cine oare pe la spate..?

...aseară, în sfârșit m-ai înțeles
și ai plecat în toamna mohorâtâ
...și savuram veninul meu din vers
și savuram singurătatea împlinită...

Nu-mi spune de Veronica Simona Mereuta

că sunt frumoasă
tocmai atunci când oglinda mea
e păianjen şi pânză în singurul loc

ales întunecat anume
să-mi odihnească neliniştea
de-a mă fi născut
nehotărâtă înainte de toate
care ştiu să se înalţe drept

că am înţelepciunea unui stejar trudit
de gerul fiecărui cerc luptând
către rotund de rod
către neasemuit de al luminii
străbătând fotosintetic singurul adevăr
cunoscut la fel de lumină
cum şi de securea pândă
a eclipsei
bucuria nebunilor ce nu pricep
că liniştea e semn de furtună
toană de neant ce nu recunoaşte
tovărăşia zenitului
(cică e doar o epocă de tristă rememorare)

că nu te iubesc până acolo unde ai avea
răgazul de-a mă aşterne "bun de tipar"
glasul doar mie se supune
mai ştii...?!
a ta e glăsuirea din fiece nelinişte
ce nu va căpăta un nume!

11.10.2012
Vero

Altundeva de Veronica Simona Mereuta

acolo unde eşti
nu va fi vreodată toamnă
nici apusul dornic de sfârşit

focul ce te-a încercuit cu propriile
arme sfâşiind sângeriu lumina
care trebuia să mai aştepte o singură
bătaie de inimă
cea mai aproape de miez
unii îi spun suflet
aici se cheamă răsuflarea
poate trece neobservată
aşa cum un oftat
oricât de adânc străpunge uitarea
nu poate înduioşa ţurţurul
care te ţintuie în iarna
de unde ai început să afli
că ninsoarea îţi arată calea
numai atunci când o avânţi către Rai
ca o solie de împăcare cu ultimul dor
neîmplinit de mărul pe care l-ai ales
(dacă n-ar fi simbolul căutării înţelepte de leac
nu-l topeam către aur mâini împreunate a rugă)

lasă-mă să te scriu aşa cum ştiu,
cum pot şi vreau să mă aflu răsărită
pe urmele paşilor mei
nu mă vei opri
aşa cum mugurii nu preced
să destrame îngheţului
floare făr' de rod
şi-un rost acolo unde a înflori
e rostit şoptit de ploi
ropot neadulmecat de tăgada unui miracol

11.10.2012
Vero

CULEGERE DE GÂNDURI AIUREA de Stefan Oana Valentin

Îmbrățișez întunericul
Cu liniștea vorbelor tale.
Răsar stele.

Albul e culoarea
Cea mai pură nonculoare.
Și-mi zâmbești.

Buzele noastre împart cerul
În nori și albastru.
Azi nu o să plouă.

Nici mâine nu
Decât dacă vrem să dansăm
Uzi până la suflet.

Ne zvâcnesc tălpile goale
În glezne tremurânde
Sărutând roșu poteca.

Ce dacă răsare luna
Orbi, nu o simțim de nori.
Doar cântă ploaia.

Pune mâna pe rana-mi
Neînchisă de vise.
Simți zorii?

Oare pe nori
Pot dormi păsările?
Somnoroase.

Orbi, mângâiem constant
Pământul.
Oare se mai învârte?

Plumbul din vitralii
Cade gârbovit de vreme
În stropi de culoare.

Ciutele fug speriate
Doar visând urât.
Glonțul e vamă.

Și eu tresar în somn
Ud de gânduri
Neexistențiale.

Roata e doar un crepuscul
Rupt pe drum de țară,
Seara, trist.

Ce-ar fi dacă seara
Am sădi flori,
Se va colora răsăritul?

Orice am spune
Viața va pâlpâi vorbe goale
Pe litere.

Odată mi-am întrebat pașii
Unde merg
Și s-au rătăcit.

Oricum era prea târziu
Pentru o șezătoare
Plină de tăceri.

Știai că dacă vine toamna
Gutuile sunt mai dulci
Decât diminețile?

Hârtia e singura prăpastie
De vorbe goale
Cerșind umil cerneala.

Lutul plânge acru
Despre mâini
Împreunate ud de sete.

Acum îmi e somn.
Până și noaptea
Mi-a adormit…

11 10 2012
ȘTEFAN OANĂ

Uitat de aer... de Nicoara Nicolae-Horia

Eu ştiu că n-ai răbdare să m-asculţi
În braţele amiezii când te ţin,
Spre seară voi pleca departe-n Munţi,

În Umbra lor să m-odihnesc puţin.

Să nu mă cauţi, nici acolo nu-s!
Ecoul meu din dor în Dor te duce,
În Munţii mei, cei fără de Apus,
Aş vrea s-adorm odată sub o cruce.

Ţi-e sete, văd, privirea ta mă seacă,
Nu-i disperare-n ceea ce îţi scriu,
Vreau Aerul din jurul meu să tacă,
Uitat de el o vreme să mă ştiu.

Acolo-i Bunul veşnicit pe roată,
Duhul Lui mai sângeră în pâine,
De-o fi să nu mă mai trezesc vreodată
Nu-ţi pară rău, Poemul meu rămâne...

Din volumul în curs „Nu știu dacă sunt...”

Arată-mi de Veronica Simona Mereuta

cum ar fi dacă amintirile ar sta aşezate
nu cronologic ci alfabetic
şi cum să să le dau un nume

acela care să mi le aducă aproape cu fiecare rostire
vezi tu,eu nu pot ţine minte decâ acele cuvinte
cu miros de scoică
cu foşnet de brad
cu răsărit de izvor
cu naştere de iederă
cu mers de săgeată
cu patos de pescăruş


şi tot aşa
până acolo unde începe altundeva
fără a alege încremenirea unui sfârşit veşnic


nu somnul mă sperie
doar dorinţa de a pleca mă face să-l aleg
drum de odihnă întru cuvinte atât de ştiute
cât să rămână păsări călătoare uituce
cu aripile atârnate norilor a zbor

12.10.2012
Vero