dar pasul tău era deja în prag
şi ultima uşă se închidea
era primăvară
eram doi
iubeai mirosul meu de salcâm
scuturat de ploaie
îmi strângeai părul în pumn
adâncind săruturi
vântul îmi desfăcea rochia
tu îmi însângerai buzele
cheltuiam iubirea la colţuri de străzi şi de secol
ca doi dependenţi de un drog neştiut de nimeni
învăţasem copacii pe de rost
iubeai castanul de pe strada ta
salcâmul meu îşi scutura înfiorarea târzie
plecai pentru că iubirile nu mor
ci se dizolvă
în cupa cu venin a vieţii
îmi sfârșeai primăvara care abia începea
sub cernirea dulce a florilor de argint
nu mi-ai atins gura care fremăta în aşteptare
nici tâmpla care zvâcnea dureros
cu un gest mi-ai sărutat umărul zdrelit
de zidul pe care îmi imprimam plângerile
mi-ai sorbit fugar o lacrimă
apoi pasul tău s-a îndepărtat
şi amurgul sângeriu te-a transformat într-un punct
pe care l-am privit până când
ochii au început să mă doară
..............................
era târziu
nu mai aveam lacrimi
în lumina lunii fantome neștiute
se prelingeau pe ziduri
ca dintr-o altă lume
în iarba umedă de înserare sau de rouă
fantomele noastre făceau dragoste
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu