Să cânte-o flaşnetă!--- -Florina Cojocaru

Să cânte-o flaşnetă în colţu-mi de lume,
Sub ceruri de fontă, de toamnă ce-apasă,
Să spunem şi rele, să spunem şi bune,
Să spunem şi cât eşti tu de frumoasă!

Flamingi de lumină, pe ţărm părăsit,
Pădure ce-şi poartă rugină pe plete,
Şi eu, spunându-ţi cât de mult te-am iubit,
Iar vorbe de mine, uşor, să te-mbete!

Să cânte-o flaşnetă în dimineaţă
Un cântec uitat dintr-un timp ce-a trecut,
Şi tâmple în mâini, durere şi ceaţă,
Iubito, mă tem că e totul, pierdut!

Eu te-am iubit a toamnă şi ploi,
A verde murind de pală cădere,
Aveam atâta nevoie de noi,
Şi totul e-n urmă, trecut şi tăcere!

Nu căuta în suflet de mine,
Spălat-am cu ploi de lacrimi, pământul!
Aveam atâta nevoie de tine,
Durea atât de tare, cuvântul!

Nimic fumos în toamnele mele,
Nimic n-ai găsit un timp să te-oprească!
Acum, rogi de ceruri, cădere de stele,
Şi suflet de mine, să te iubească.

Sunt vindecat, în pădure golaşă,
Iubire de tine, o simplă-amintire!
Omorât-ai, femeie, iubirea, din faşă,
Şi n-am avut dreptul la fericire!

Mă doare să văd iubire târzie,
Mă doare să-ţi văd ochii plânşi, dintr-o mare,
Să cânte-o flaşnetă, a toamnă să-mbie,
Şi tu să rogi de mine, uitare!

îmi spui că ai un vis de Nuța Istrate Gangan

stingher
claustrofobic
care se rătăceşte în nopţile cu lună plină

ţi-e frică să-l laşi nesupravegheat
pentru ca în nebunia lui
ar urla lunatec
tulburând somnul catifelat al magnoliilor

din când în când mi-l trimiţi
pe furiș
înfăşurat în sclipiri argintate
tivit cu petale albe şi moi

(ştii că şi mie îmi este frică de întuneric?)

uneori
când nopţile mele sunt blânde și albastre
îl cuprind în braţe
şi-l las să-mi atingă cu tandrețe
tâmpla şi sânul

alteori insă
nopţile mele sunt negre
şi au cearcăne vineţii
lunile mele se ascund în întunecimi hulpave
şi îşi sticlesc dinţii galbeni
printre crengile negre şi arse ale copacilor otrăviţi la rădăcină

visul tău s-ar distruge
dacă s-ar rătăci într-o noapte ca aceasta
ţi-l trimit înapoi neatins

nu vreau să-ţi distrug visul, darling...

nici nu vreau să-l rătăceşti
în nopţile altcuiva

drumul spre nicăieri de Renate Müller

liniştea se plimbă prin ceaţă
pe drumul ce se-ntinde spre cer
pete de aur aşezate-n dimineaţă

adâncul se-neacă-n mister

nici urmă de urme de viaţă
în taină toate se învelesc
zarea înroşită-i la faţă
razele soarelui se despletesc

un gard proptit în humă
două pietre durabili străjeri
iarba-nvelită în brumă
îngrădeşte drumul spre nicăieri

HD 05.10.2012 Renate Müller

îmi spui "iubito" de Maria Belean

dar
sunt ploaie
șoptesc

când lin
când în ropote
când tac
dar
sunt ploaie
stropii sunt cuvinte
te îmbracă

începi să vezi
cu mâna
departe

nu auzi
cum se dilată
dâre
între clipe
nu vrea să se nască
paiața
dar
te vindec
să încapi în clipa
care se va naște

ploaia
pierde stropii
șoptind

SUNT CASTELANĂ - de Elena Valeria Ciura

Sunt castelană
Şi-mi aştept truverul!
Privesc, în acest timp
Copacii-n umbra verii,
Cum se îmbracă în aramă
Şi mii şi mii de triste amintiri
Mă-ncearcă-n miez de zi!
Mă uit cum stau orfani de floare
Stingheri ,pe necuprinsă zare-
La ce-or fi meditând?
La viermele ce roade-n scoarţă,
Până făina-şi cern O, ce mai soartă!

Dar ce mai văd?
Un călăreţ e pe aproape,
Cum, oare, să-l primesc?
Să-i cânt şi eu ,
Ce ştiu din vremi trecute?
Mă rog să nu-l mai întristez,
Că-i simt de-aici a sa privire
Ce-n ape verzi îneacă-şi plânsul...
De ce vine într-aici—
Şi încotro? Să fie el alesul?
Dar de ce privire-i stinsă
Şi ochii-nlăcrimaţi?
A aflat el că amorul
Este dat doar celorlalţi..

Târgul de pe Muntele Găina - de Elena Valeria Ciura

Pe cărarea prin păşune,
Ca un colier de perle,
Se coboară dinspre munte
Frumuseţi din altă vreme.

Ie albă cu flori negre,
Păr de aur, umeri dalbi,
Par ieşite din legenda
Despre iele si-nalţi brazi

Colo-n afiniş cu rouă
Ochii şi-i spălau , râzând
Bucuroase că nu plouă
Şi-or sosi la şes, curând,

Le aşteaptă jos,la poale,
Şapte fecioraşi, cântând,
Iar din fluier curge slovă
Despre dragoste şi–alin.

Erau EI, ursiţii, dragii-
Doar că trebuia urcat
Muntele, ca să-i găsească-
Ce e bun- nu-i uşor dat!

Apostolice... de Nicoară Nicolae-Horia

Să nu apună soarele peste mânia voastră,
Noi prin credință umblăm, nu prin vedere,
Noi ne uităm la lucrurile care nu se văd,
În noi lucrează moartea întru Înviere.

Omul nostru de afară se trece și el,
Cel dinăuntru se înnoiește mereu,
Dacă suntem și suntem în trup
Pribegim departe în Dumnezeu...

Cine nu vrea să lucreze nici să nu mănânce,
Niciun cuvânt stricat să nu vă iasă din gură,
Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți,
Răbdarea să îți fie fără măsură!

Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta,
De darul care este în tine nu fi nepăsător,
E-o singură credință și un singur botez,
Un singur Domn și Tată al tuturor...

îmi sprijin vorbele de colțul inimii tale - de Belean Maria

nu mi le mai primești
citești
ai întors luna în dungă
razele pieziș nu mă mai nimeresc
odată cu ele
nici privirea ta

obosesc

am intrat în gândurile tale
ca într-un film interzis
admiram roua ochelarilor de soare
tricoul alb cu două numere mai mare
mă purtai lipită de piept
gândeam doar înspre tine
acum
gândurile strigă
un ultim geamăt
între buze cuvintele se gârbovesc

le fac cadou lunii
poate îți citește cândva
doar ea stă echidistantă
între mine
și partea mea de neiubită

Valul îndrăgostit - Emil Marian

Un val călător aleargă pe mare,
Înalt și puternic, cu creasta verzuie,
Venit de departe aduce scrisoare,

De-aceea pe mal el vrea să se suie.

Plecat mai demult, aleargă într-una,
Prin soare, prin ploi și puternice vînturi,
Iar ghidul prin noapte a fost numai luna,
Cînd el obosit era dus pe gînduri.

Dar iată acum el malul zărește,
Și inim-albastră-n adîncuri vibrează,
Văzut-a din nou pe cea ce-o iubește,
Și simte în el puterea-i iar trează.

Se-arunca-nainte cu foșnet ușor,
Și spuma din creastă acum se mărește,
E falnic, e mare, e plin de amor,
Cu ultima forță uscatul izbește.

Iar creasta se rupe în mii de suspine,
Pastel de culori in mici curcubeie,
„Acum sunt aici, acum sunt cu tine,
Iubită pe veci, tu sfîntă Femeie!”

Dor - Emil Marian

Tare-aș vrea să pot să zbor,
Pe-o petală de lavandă,
Să fiu dorul călător,

Poposit pe-a ta verandă...

Și mi-aș face ascunzișuri,
Chiar în suflet printre gînduri,
Și chitit printre frunzișuri,
Ți-aș compune niște rînduri.

Nu știu de-aș avea-ndrăzneală,
Mai apoi să ți le-arăt,
Dup-atîta hoinăreală,
Timpul nu se dă-ndărăt.

Dar eu sper a ta iertare
Și a ta îngăduință,
Io-s doar dor, condus de boare,
Sunt venit din neființă.

Lung mi-e drumul, ca din cer,
Și-oboseala mă străbate,
Sunt un simplu mesager,
Nu sunt din eternitate.

Ăsta-mi este al meu dat,
Ca să umblu mult prin lume,
Fără cal înaripat,
Dorul …este al meu nume!