Să cânte-o flaşnetă!--- -Florina Cojocaru

Să cânte-o flaşnetă în colţu-mi de lume,
Sub ceruri de fontă, de toamnă ce-apasă,
Să spunem şi rele, să spunem şi bune,
Să spunem şi cât eşti tu de frumoasă!

Flamingi de lumină, pe ţărm părăsit,
Pădure ce-şi poartă rugină pe plete,
Şi eu, spunându-ţi cât de mult te-am iubit,
Iar vorbe de mine, uşor, să te-mbete!

Să cânte-o flaşnetă în dimineaţă
Un cântec uitat dintr-un timp ce-a trecut,
Şi tâmple în mâini, durere şi ceaţă,
Iubito, mă tem că e totul, pierdut!

Eu te-am iubit a toamnă şi ploi,
A verde murind de pală cădere,
Aveam atâta nevoie de noi,
Şi totul e-n urmă, trecut şi tăcere!

Nu căuta în suflet de mine,
Spălat-am cu ploi de lacrimi, pământul!
Aveam atâta nevoie de tine,
Durea atât de tare, cuvântul!

Nimic fumos în toamnele mele,
Nimic n-ai găsit un timp să te-oprească!
Acum, rogi de ceruri, cădere de stele,
Şi suflet de mine, să te iubească.

Sunt vindecat, în pădure golaşă,
Iubire de tine, o simplă-amintire!
Omorât-ai, femeie, iubirea, din faşă,
Şi n-am avut dreptul la fericire!

Mă doare să văd iubire târzie,
Mă doare să-ţi văd ochii plânşi, dintr-o mare,
Să cânte-o flaşnetă, a toamnă să-mbie,
Şi tu să rogi de mine, uitare!