Nașterea ta... de Nicoara Nicolae-Horia

„Rugăciunile tale, Ano, au străbătut cerul și lacrimile tale au ajuns la Dumnezeu, iar îndurarea lui s-a pogorât asupra ta. Că iată, vei zămisli și vei naște pe fiica cea binecuvântată prin care se va da mântuire lumii” 
Arhanghelul Gavril

Toate nașterile sunt minunate,
Fiecare e-o bucurie
În plus!
Nașterea ta
E mai presus decât toate,
Preacurată Fecioară
Marie,
Maica înveșnicită a lui Iisus.
Aici, sub icoana
Făcătoare de bine,
Cu sufletul între leagăn
Și stea,
Ferice de cel care crede
În tine,
Ferice de cel 
Care crede
În ea!

8 Septembrie 2012

Tu, Doamna mea frumoasă… de Boris Ioachim

Tu, Doamna mea frumoasă şi veşnic fetişcană
Şi-n inima-mi fierbinte, mereu, deschisă rană,
Oare-mi mai simţi dorinţa, neostoitul dor

Şi mai simţi, câteodată, un neînţeles fior?

E gândul meu, ce-nfrânge prea-ndepărtate zări –
Şi–n stare să te afle chiar peste mări şi ţări,
Sub cerul plin de stele sau de măreţ azur,
Tu întruchipezi iubirea – în sensul cel mai pur.

Căci, derbedeul care, îţi scrie rânduri vagi,
Flămând este de gura ta cu miros de fragi,
De trupul tău-vioară, căruia fin arcuş,
Aş vrea să-i fiu pe-al vieţii, bolovănos urcuş.

Azi, vreau să las în urmă trecutul meu neclar
Şi să-ţi zidesc palate din gânduri de cleştar
Sau măcar o căsuţă, dar nu din piatră rece –
Ci doar din dor de tine, care nicicum nu trece.

Ce vorbe-ţi scriu, de parcă, în veacul decadent
S-ar zice că sunt tânăr, mereu adolescent! -
Dar nu sunt decât, numai, un biet îndrăgostit,
Ce vrea să lase-n urmă trecutul său smintit.

Şi din căderi prea dese, aproape de neant,
Să salte, să-şi ridice, privirea spre înalt
Şi aprins să te iubească, duios şi-nverşunat –
Iubirea-i măreţie – nu-i, nicidecum, păcat.

Din viaţa mea, preaplină de falsuri şi de ceaţă,
Tu-mi eşti o-nrourată, curată dimineaţă,
Cu care îmi spăl ochii, mereu aprinşi de dor,
Când simt că-i prea fierbinte, de alean, privirea lor.

…Tu, Doamna mea frumoasă, tu veşnic fetişcană –
Pe care-o port în suflet, deschis-arzândă rană,
Mi-e dor de ochii-ţi tandri, de scânteierea lor –
De gura ta mi-e sete – s-o sorb ca pe-un izvor…

descânt, sărutului desculț de Maria Belean

din mine crește o altă haină 
dar mi-e frică să o îmbrac 
știi cum e golul acela după ce rămâne 

creanga de măslin fără frunze?
sigur știi
dar
știu să văd
pânza albă atârnată eșarfă la colțuri
așteaptă să-i cânt în culori cât mai vii
cântecul sirenei
adulmec legătură firavă dintre unu și cu unu
munți obosiți
mai trag șoaptele durerii după ei
ochii scapă priviri albe
haina-și retrage la marginea pădurii
frunzele deșirate-n culori timide
sau tăcute
un doi este și va fi
-un ritual dus până la punctul
în care se ciocnesc atingerile mereu balsam-
margine de cer
mereu amenințat de căderi
pentru prima dată
golul crește un altfel de alb în os

aici
dacă te îmbrac
unul și cu unul
va încălța sărutul?

Doar ochii de Nuța Istrate Gangan

Ţi-aş reclădi în suflet un castel,
Cu turnuri mari de rouă şi de vise
Şi aş păşi cu pasul meu fluid

Cu toc înalt şi pleoapele închise.

Eu sunt frumoasa oarbă care vede,
Prin lacrimi şi prin ceţuri fumurii
Tu eşti acel care distrugi castele,
Iubirea o închizi în colivii.

Doar oarbă eu te văd într-adevăr,
Acum, când te ating, te pot simţi
Sub palma mea renaşti a câta oară...
Dar nu mai văd, iar tu nu poţi vorbi.

Eu n-am ştiut atunci să te iubesc,
Tu n-ai ştiu de graniţe şi legi
Suntem străini cu vize expirate.
O oarbă şi un mut. Cum să alegi?

Păşim pe teritorii interzise,
Tu ţi-ai uitat cuvântul, eu menirea
Sacrificăm pe ruguri sentimente
Şi condamnăm la nesfârşit iubirea.

Poate te-ai cheltuit în anii tineri,
Te-ai pustiit trăind printre zăpezi
Nu ai cuvinte, braţe, timp şi gânduri...
Doar ochii ţi-au rămas. Mai poţi să vezi?

De-a fost vreodată vară... de Vali Zavoianu

S-a colorat azi sufletul a toamnă
Şi-n piept la mine vântul s-a stârnit
Nu ştiu toate acestea ce înseamnă

Şi nici de ce tot cerul s-a asprit.

Din gând îmi pleacă stoluri lungi de doruri
Şi-n ochi am bruma toamnei ce-o respir
Răcoarea dă tăcută lungi ocoluri
Şi seara are gust ca de ghimbir.

Pe visul meu cad frunze ruginite
Se-aude-n zare bocet de copac
E toamnă şi în ochii mei, iubite
M-am învelit cu norii grei şi tac...

De toamnă am în suflet gri nuanţe
Şi-n piept dansează vântul parcă-i beat
Mă rog să plouă numai cu speranţe
Şi de pe buze-mi scapă un oftat.

E toamnă şi nu ştiu a cui e vina
Păcatul ăsta cine l-a produs
În amintiri se stinge-ncet lumina
De-a fost vreodată vară,.... azi s-a dus.

08.09.2012, Zavoianu Vali

Joc în noapte de Elena Iuliana Constantinescu

E noapte…
E liniște peste tot,
Afară e tăcere,

Înăuntru nu-i nici un zgomot;
Mă trezesc,
Deschid fereastra:
Vântul se joacă încet cu frunzele,
O bufniță se joacă suav cu vocea ei,
Pe cer,
Stelele se joacă șăgalnice cu sclipirea lunii;
Mă întorc în pat
Și mă joc cu gândurile mele,
Așteptând dimineța;

Elena Iuliana Constantinescu

FRUSTRAT AMALGAM de Stefan Oana Valentin

Închisorile zeilor
colcăie de păcate
neîmplinite demult.

Lanțurile gleznelor
pulsează de libertate
în fiecare, ruginită, za.

Comuna primitivă
ne-a inventat focul
să putem arde strașnic.

Avem palmele tocite
de bataia pasului pe loc
în așteptarea sentinței.

Capul plecat
are un singur gât viu
în bătaia puștii.

Norii nu sunt solizi
ci alunecarea perfidă
spre fierbintele iad.

O să murim zadarnic
așteptând să ne cânte
rugina verde din balamale.

06 09 2012
ȘTEFAN OANĂ

Cuprinde-mă... de Nicoara Nicolae-Horia

Cuprinde-mă, o să mă las cuprins,
Cum se lasă floarea de petale,

Ca un rug de flăcările sale-
Vreau să ard în focul cel nestins!

Cuprinde-mă, ca Aerul de vânt,
Cuvântul meu, cel mai presus de vreme,
Lumina risipită în poeme
S-o dăruiesc de-a pururi pe pământ.

Cuprinde-mă, în necuprinsul Tău,
Cu adevărul Dragostei mă umple,
De tăcere să nu-mi pară rău
Când va fi vreodată să se-ntâmple...

REFLEXII PE TAVAN de Leonid Iacob

Pictura din tavan  

e-atât de veche  

şi de zgâriată  

că poartă-n ea  

parfum de altădată  

tangou pe care  

l-am dansat cândva pereche.  

Dar fantomatice  

rescrieri din trecut  

dau peste vreme  

adieri de simfonie  

e-n noi  

atât de ieri şi de demult  

că aşteptarea  

e de-a pururi vie.  

Tu şterge lin  

culorile ce-au fost  

şi dă-le străluciri de-odinioară  

prezentul  

nu-i sortit încă să moară  

şi mâine  

încă îşi mai are rost.  

ZILE TÂRZII… de Patricia Serbanescu

frunza zace-nlăcrimată
cu reversul ei sensibil
şi-a căzut cu paşii roată,

într-un mers… ireversibil.

râurile curg spre mare
sufocate… ies din tină,
prelinsă-i boarea în soare
legând noduri, de lumină.

tot ce mişcă-n univers
nu a fost singur, în fire,
legănat a curs în vers
spre o nouă primenire.

strânsă-i vocea-n cor cucernic
preaslăvindu-I viaţa, ruga
Domnului-Atotputernic,
să ne stăpânească…fuga.

timpul pare un moşneag
ce s-a-nţepenit în poartă,
aplecat spre-a lui toiag,
aşteptând lumea cea dreaptă.

jelesc ziua însorită
stricând-o mereu în plâns,
simt inima îmbătrânită
dragostea-i... fără răspuns.

06.09.2012