Legata la ochi de Costel Suditu

Se spune că e oarbă;

Aiurea!
Am surprins-o eu când privea;
Şi ce dulce priveşte!...
Dar pe mine niciodată;
Cu mine chiar e oarbă!
Când am prins momentul 
I-am însoţit privirea;
Am văzut o altă lume,
Una de care mă tem;
Am văzut cum unul
O dezlega la ochi
Iar altul îi schimba hainele
Fără sfială;
Parcă le-ar fi fost copil,
Unul bun şi ascultător;
Alţii o conduc aşa
Legată la ochi,
Unde vor ei;
Face pe neajutorata,
Îi înşeală pe bieţii oameni
Care îi vor binele...
Şi uite-aşa,
Eu am o oarecare
Părere acuzatoare
Despre această legată la ochi,
Ce calcă aiurea dar nu se-mpiedică-n gropi,
Iar cînd se face de nimereşte în drum vreun perete,
Mereu cu (mare?) noroc se-ntâmplă să fie chiar uşi cu burete;

O privesc uneori
Percepând pe sub legătură-ncruntarea
Şi-mi clanţăne dinţii-n fiori;

O las aşa, cu privirea ascunsă,
Mă prefac zâmbitor şi dispar după uşă;
Nici nu mai sunt curios,
Pe umeri purtată, păşindă pe jos,
S-o mai duce prin lume;
Nici nu vreau s-o mai văd,
Aşa de mare prăpăd
E pentru mine;
Odată!!... nu m-anşelat;
Dar poate c-aşa e mai bine.

Călător aş vrea să fiu…de Boris Ioachim

Călător aş vrea să fiu,

Cât mai suflu, cât păşesc -
Cât mai pot ţine în frâu
Ziua traiului lumesc.

Cât aş vrea ca să păşesc,
De pe humă până-n iad…
Păcate să-mi ispăşesc
De pe largul vieţii vad.

Ca un muritor de rând,
Vreau să văd ce n-am văzut:
Turma umbrelor, cărând,
Grozăvii ce le-au făcut.

Cât aş vrea să mă înalţ
Printre stele-n zbor stingher…
Şi papucii să-mi descalţ
Pe un prag de-argint din Cer.

Paradisul să-l privesc
Doar o clipă – pe furiş…
Poate neamul mi-l găsesc
Într-un verde luminiş.

S-ar putea, dezamăgit,
Să nu-mi văd nici un fârtat…
Poate neamul mi-a fugit
Într-al iadului regat.

Speriat – sau în extaz
Pe pământ să mă întorc…
Desluşit, sau nu prea treaz,
Minţile să mi le storc

Ca-ntre Cer şi între iad
Lămurit – să hotărăsc
Dacă-n flăcări vreau să ard -
Sau în Rai să odihnesc.

E atât de greu, pe-aici,
Traiul silnic să-mi mai duc…
Căci, lovit de-al lumii bici,
Umblu palid şi năuc.

…O, ce-aş vrea ca să păşesc
Pân’ la Cer, până la iad!
Vreau cărarea să-mi găsesc –
Şi să scap de traiu-mi fad…

Franturi din mine de Gabriela Dangu

Imi adun gandurile, rand pe rand,

Din causul diminetii ce-mi rasare,
Prea linistita si mult prea plina de soare;
Le fac ghem, infasurandu-le dupa fiecare zi ce a trecut fara de tine,
In care doar negrul imi era prieten…si lacrimile…
Am adunat asa, frantura cu frantura,
Tot ce am simtit,
Tot ce am gandit,
Tot ce am iubit,
Atunci
Si de atunci…..
Le-am pus, apoi, la pastrare,
Intr-o debara uitata de lume,
Sa le scot la iarna,
Cand ninsoarea ma va ingropa in ea insasi,
Sa pot sa incropesc ceva, orice, din ramasite;
Daca nu o iubire,
Poate-mi iese macar un pulover….

06 iulie 2012

ABIA ATUNCI… de Patricia Serbanescu

petrec noapte de noapte în vise ce dispar

şi mă cufund în marea cu valuri de cleştar...
aştept apoi apusul cu flori supuse sorţii,
ce se-ofilesc înfrânte, de nostalgia morţii...

şi doar când plânge seara cu purpuriu pe cer,
simt o văpaie-n suflet, şi-în juru-mi efemer...
mi-a mai rămas un pic din blânda veşnicie
de patimi de-oi scăpa, sunt liberă de glie...

de va veni momentul s-ajung în nefiinţă,
toţi stropii mei îi strâng în sfânta cugetare,
abia atunci voi auzi, chiar şi din neputinţă
chemarea Ta din ceruri... spre unica-nălţare…

Frunzele iubirii… de Radu Adrian Gelu

În pădurea vieţii vântul suflă rece,

pic de secundă mă simt liber doar,
a zâmbi lacrimilor ce vor să înece
frunzele iubirii-n ceaţa visului clar…

În vânt ca un copac de frunze vărsat,
ard dansând flăcări-n emoţii cărunte,
dând viaţă frunzelor căzute ondulat,
cu şoapta verde arămiul să-l înfrunte…

Speranţa-i verdea clorofilă din potir,
emoţie şi impuls tămăduitor de rouă,
ce-mi alintă frunzele-n pârâu de elixir,
picuri de iubire ce pădurea-mi plouă…

IMI PLAC OCHII TAI de Mihail Rujoiu

Imi plac ochii tai albastrii,tresar 

Strident,enigmatici,divin melancolic,
Sudoarea inabus,in cadrul stelar 
Si totusi aprind,un zambet destoinic... 

Imi plac ochii tai scaldati in zapada 
Ca simple petale ce cad in zori,reci gheturi,
Iar muntii ce stau,reci inca o data,
Au tamplele albe si fruntile in ceturi... 

Imi plac ochii tai,sunt ageri mereu,
Ca neguri de vreme,prin care am trecut,
Ca noaptea ce cade,pe o geana de zeu 
Se inchide mereu si plange tacut...

Imi plac ochii tai,strident enigmatici,
Pe nimbul de flori se scutur mereu,
Sunt ochi de lumina,adanci si fanatici,
Copacii de frunze,cu sufletul greu. 

Din cartea ;Din fum de tigara...

18-04-1995 

Fiori în priviri… de Radu Adrian Gelu

Ce incendiu, ce iute căldură,

ce foc fierbinte, ce arsură,
suflare arzândă-n vălvătaie,
azuria-ţi privire e flăcăraie…

Aşa foc mare nici nu-l stinge
picătura-n clepsidra ce ninge,
delicioasa magie fiind o ispită,
inima-mi te suspină Afrodită…

Furci de gene sori mă inundă,
polen de dor în şuvoi abundă,
stele licărind speranţa-n zori,
refluxul a trezi iar flux de fiori…

Răspunsul fără glas de Irina Nedelciu

Mă-ntreb adeseori... de ce 

mi-ai apărut, tu, mândră stea
când bolta fulgii îşi cernea
şi crivăţul vuia, vuia?

Mă-ntreb adeseori... de ce
în şoapte legănate-n dor,
tu, m-ai închis pe cel pridvor
dându-mi iubire şi fior?

Mă-ntreb adeseori... de ce 
mă enervez când şoapta ta
îmi zbuciumă visarea mea
din somnul lin ce mi l-aş vrea?

Mă-ntreb adeseori... de ce
în picuri mă aşez, ascunsă,
când dorul mi te-aduce-n bluză
şi-mi mângâie uşor o buză ?


Sunt întrebări ce n-au răspuns !
căci glasul lor s-a dus, s-a dus
cu vântul ce l-a luat pe sus
ducându-l într-un stins apus.

Dorinta de Cristina Maroiu

Daca eu as fi cerul noptii

ti-as darui din comorile mele,
stea cu stea,
sa-ti impodobeasca 
leaganul viselor!

Dar nu-s decat 
conturul inimii tale:
m-ai inchis, cuminte odor,
intr-o lacrima…

Daca tu ai fi olarul
iar eu palma de lut,
ne-am ingana 
dezmierdandu-ne,
pecetluiti pe vecie
in tiparul amforelor
implinite de-un fierbinte
rotund…

Insa esti mai mult
decat dorul
ce-mi cutreiera tampla:
Te suspin, dulce umbra,
cu fiece rasuflet, adanc,
intru fiinta!

Cristina Maroiu
06.07.2012

ZIUA ACEEA... de Patricia Serbanescu

ziua aceea... 

în care nu ştiu cum, nici de ce, privind spre cer
s-a deschis o fereastră pentru noi... în eter,
îngăduindu-ne să fim, să ne-amintim acel mister...

m-au copleşit dureri de începuturi,
martori îmi sunt şi foamea, setea sau tăcerea
şi parcă-n mine totu-i transformat
cu greu o să-mi revin, din visul minunat
de-atâta căutare ai nimerit de-odatat
în cuibul sufletului meu însingurat,
unde de mult mă străduiesc să fiu
astrul iubit, din ceasul cel târziu...

te voi lega la ochi cu voalul ancestral
şi vom zbura alături, nimic nu ne reţine
vom fi o amintire pentru aceasta lume,
doar spre lumină-acum te voi conduce
mergând agale, după-a noastră cruce….
s-alegem calea, ce-i deschisă-n sânul nopţii
drumul predestinat, de-alegoria sorţii.

e-o replică finală, ce e definitivă,
întelegând nimicul nu vom intra-n derivă
chiar totul pare vis şi-aici el se destramă,
ne vom iubi în taină, fără să facem... dramă.