ABIA ATUNCI… de Patricia Serbanescu

petrec noapte de noapte în vise ce dispar

şi mă cufund în marea cu valuri de cleştar...
aştept apoi apusul cu flori supuse sorţii,
ce se-ofilesc înfrânte, de nostalgia morţii...

şi doar când plânge seara cu purpuriu pe cer,
simt o văpaie-n suflet, şi-în juru-mi efemer...
mi-a mai rămas un pic din blânda veşnicie
de patimi de-oi scăpa, sunt liberă de glie...

de va veni momentul s-ajung în nefiinţă,
toţi stropii mei îi strâng în sfânta cugetare,
abia atunci voi auzi, chiar şi din neputinţă
chemarea Ta din ceruri... spre unica-nălţare…