Baladă pentru ochi căprui de Boris Ioachim

...Şi-aş pleca, pleca hai-hui –

Chiar şi-n ţara nimănui;
După ochii – ştiu eu cui!
După nişte ochi căprui,

Pe furiş, ca să-i sărut,
Cu dor aprig şi durut -
Cu dor şi cu vicleşug
Poate, poate, să-i subjug.

Cum m-au subjugat şi ei –
Într-o toamnă, pe sub tei;
Pe sub tei, pe sub castani –
Când eram naivi puştani.

Şi visam căsuţa noastră
Cu muşcate la fereastră...
Viaţa, însă, crud a vrut –
Să descoasă ce-am cusut:

Vise tandre şi idei
Făurite pe sub tei
Pe sub tei, pe sub castani...
Au trecut, de-atuncea, ani

Visele s-au năruit -
Tu eşti rece, eu acrit...
Tu visezi suave şoapte -
Eu visez, noapte de noapte,

Ochi căprui – de căprioară
Care au făcut să piară
Lunatece amintiri
Despre falsele iubiri

În care, cândva, credeam
Şi –ndărătnic, mă-mbătam,
Nu cu vin – cu apă chioară...
Hei, tu ochi de căprioară,

Cred că soarta fistichie
A făcut aşa să fie:
Totul să rămână un vis
În sufletul meu închis...

...Port în inimă un cui:
Dor de nişte ochi căprui...
Dor adânc, sfâşietor,
Dorul-dor - de tine dor...

Mortul de Costel Suditu

Într-o zi frumoasă, cu soare,

Am fost la o înmormânare;
Mergând ca la mort
Cuvânt după cuvânt,
M-am trezit că vorbesc cu el;
Rămăsesem în urmă,
Celalţi mergeau numărând cuvintele,
Nici nu observaseră
Că mortul râdea de ei;
Îmi spunea:
Uite-i cum se duc!

Elevi la şcoala nedreptăţii de Boris Ioachim

La şcoala nedreptăţii, suntem cu toţi elevi,

Din fragedă pruncie şi până la sfârşit…
Ne zbatem, plini de râvnă, să-i fim fanatici servi –
Răsplata-i, totdeauna, doar traiul mohorât.

Ce sceptic privesc lumea în care sunt inclus –
Pe la periferie – într-un cartier sărac!
Când vârstele de aur, pe şleauri, praf, s-au dus -
Lehamitea mă sapă şi-al nostalgiei drac.

Căci setea de dreptate, cu timpul, mi-a trecut,
Lăsându-mi, suveniruri, amare deznădejdi…
În lumea ipocrită, în veacul searbăd, slut –
Zadarnic urci cărarea, zadarnic ţeşi nădejdi.

Crescuţi suntem, cu toţii, în false-nvăţături –
Căci, falşi, învăţătorii, cu vorbe ne-au drogat:
Să fim cinstiţi şi sinceri, la suflet să fim puri –
Dar ei ducându-şi viaţa murdar şi desfrânat.

Ne-au îndopat cu dogme – care nu spun nimic,
Lozinci sforăitoare ne tot rostesc, mereu…
Pe cât de mare-i vorba – pe atâta e de mic –
La suflet, cel ce-o spune – cu aere de zeu.

La capăt de viaţă, ne ducem în pământ –
Sleiţi de idealuri, lipsiţi de bucurii…
Purtând în traista minţii, cuvânt peste cuvânt,
Un munte de tâmpenii – balast pentru vecii.

La şcoala nedreptăţii, suntem cu toţi elevi –
Mai silitori, mai leneşi, bine-nvăţând sau prost;
Ne zbatem, plini de râvnă, să-i fim fanatici servi –
Răsplata-i, pân’ la urmă, un trai lipsit de rost…

N-au de Veronica Simona Mereuta

să te pună în vază

decât atunci când vor afla
că libertatea e ultima,
singura pe care n-o aveai de recuperat
câmpul de luptă
trebuie semănat
chiar dacă nu ai la îndemână
decât nuiele de odată
..steag

N-au
să te sădească
în grădina lor de iluzii,
poate după ce îţi vor alunga
buburuzele orchestrei ce eşti
şi nu gândi că numele îţi va fi 
altceva decât o licitare de preţ
sporit de moneda cu care
totul se plăteşte,
în lumea lor

N-au 
să te răspândească
măcar între patru zări să-ţi poţi alege
liniştea,se spune că e o amorţeală neprofitabilă,
împăcarea e o soluţie de şters ferestre,
iertătoare ,chiar cu fumul în care
ai încercat atât de naiv 
să-ţi păstrezi trecerea
pentru mai târziu

02.07.2012
Vero

STAU de Mihail Rujoiu

Stau in pat,ma uit afara 

Cum trece viata mea amara,
O umbra neagra si stihie,
Zbatande-se ca intr-o colivie.

Privesc pe geam,cu ochii cruzi 
Tu ma zaresti,dar nu ma auzi 
Si iti soptesc cu indurare 
Mai stai putin,mai ai rabdare.

Stau in pat,cu ochii goi 
Si totul sa sfirsit intre noi doi,
Un vis,in noapte,am distrus 
Si tot ce a fost,s-a dus,s-a dus...

Stau in pat,ma uit pe geam 
Ca multa viata nu mai am,
Ca asta este soarta noastra, 
Murim incet,ca florile in glastra... 

Din cartea ; Din fum de tigara ...

22-VI-1992 

Tu floare... de Catalin Codru

Mi te-am sădit în suflet ca pe-o floare,

Tu n-ai ştiu, de ce te-aş fi-ntrebat?
Şi ochii tăi ce respirau mirare...
M-au ridicat din mine şi m-au bucurat.

Am stors cu rugăciuni şi lacrimi,
Să mi te ud să-mi fi sămânţa răsărită,
Un cântec de iubire două inimi,
Aşa mi-am zis... mi te-am dorit iubită.

Apoi cu vise adunate în trăire,
Mi te-am lăsat zbori cu toată bucuria,
Păzeam grădina cu sămânţa-n răsărire,
Cu toată dăruirea şi mândria.

Aşa mi-ai apărut cu drag în cale,
Cu zâmbet tremurat şi fericit,
Îmi bucuri nopţile cu gândurile tale,
De n-ai fi fost... pe cine aş fi iubit?

Cătălin Codru

Dependenţa de Aer... de Nicoara Nicolae-Horia

Toate tristeţile şi bucuriile 

vin
din aer.
Depinde
cum ai învăţat să respiri
în copilărie...
Aerul-
Ce minunat cuvânt!
Duhul, cel purtător pe deasupra
apelor,
când pământul era netocmit
şi gol...
Şi viaţa aceasta
vine 
din aer!
El întreţine arderea
ei...

Storcând de vlagă viaţa… de Boris Ioachim

Storcând de vlagă viaţa, ca pe-un burete proaspăt,

Am vrut ca fericirea s-o am mereu drept oaspăt

Şi plin de mine însumi, visând cai verzi pe ziduri,
Să fiu iubit de oameni, eu mi-am dorit cu friguri

Când crezi că tot ce zboară, făcut e să-l mănânci –
Uşor, din ’nalta slavă, e să ajungi pe brânci.

Din vise arzătoare, nu scoţi banala pâine
Şi pentru-a lumii gheare, îţi trebuie colţi de câine.

Istoria, prea plină-i, în faptele-i măreţe,
De rapt şi murdărie - ceva ca să ne-nveţe.

Naiv e omul care, mai crede, cu candoare,
Că drumul vieţii sale e drept şi plin de soare

Mult prea puţine clipe senine ne-nconjoară
Şi trecerea prin lume ni-i stearpă şi amară

Cu greu trudeşte omul, crezând că va răzbate
Când soarta, cu răbdare, îi bagă beţe-n roate

Şi aproapele, cu ură, să-l vadă jos tânjeşte…
Căci lumea e croită meschin şi mişeleşte.

Copilăria-i, poate, singura caldă oază – 
Păcat că-i visătoare şi plină de emfază.

Căci în pruncie toate par simple, fără greş,
Si viitorul alb e – ca floarea de cireş.

Încet, fără de grabă, mor visele duium;
Prezent e viitorul – un dor sfârşit în scrum.

Doar amintiri-regrete ne bântuie avan
Şi tot mai fără noimă ni-i viaţa, an de an.

Dar ăsta-i mersul lumii, de-acum până-n vecie:
O tristă, înşelătoare şi grea călătorie.

Deasupra, ceru-albastru, mereu va adăsta…
S-o risipi-n uitare viaţa – a mea, a ta…

Fără un cuvânt de Costel Suditu

Odată, din întâmplare, eram 

Într-un grup academic;
Numai eu ştiam că eram mic;
Să nu deranjez,
Am hotărât să stau retras;
Doar mai zâmbeam uneori politicos
Dând discret din cap;
Nici un cuvânt n-am rostit,
Nu aveam;
La câteva zile întâlnesc un amic:
-„ Ce tare eşti,
Domnul profesor te admiră
Eşti bun”!
Aşa, fără un cuvânt.

Mă simt un mugur de Costel Suditu

Când sunt singur,
Pe ramul acela de Lună,
Mă poţi privi doar pe mine
Aşa cum sunt, ca un mugur;
Când mai mulţi lângă mine se-adună,
Nu mă mai vezi la fel,
Dimpotrivă,
Imaginea e colectivă,
Percepţia neconstructivă;
Dispar cum sunt, 
Sunt în zadar
O singură linie dreaptă
Ce pătrunde în spaţiu
Ca o întoarcere
De unde a plecat
Şi a lăsat 
La coacere
Substanţa
Ca ştanţa
Rămasă fără miez;
Privind în ochii tăi, mă minunez
Că sunt cum sunt
Când nu sunt singur;
De vorba mut,
Mă simt un mugur.