Storcând de vlagă viaţa… de Boris Ioachim

Storcând de vlagă viaţa, ca pe-un burete proaspăt,

Am vrut ca fericirea s-o am mereu drept oaspăt

Şi plin de mine însumi, visând cai verzi pe ziduri,
Să fiu iubit de oameni, eu mi-am dorit cu friguri

Când crezi că tot ce zboară, făcut e să-l mănânci –
Uşor, din ’nalta slavă, e să ajungi pe brânci.

Din vise arzătoare, nu scoţi banala pâine
Şi pentru-a lumii gheare, îţi trebuie colţi de câine.

Istoria, prea plină-i, în faptele-i măreţe,
De rapt şi murdărie - ceva ca să ne-nveţe.

Naiv e omul care, mai crede, cu candoare,
Că drumul vieţii sale e drept şi plin de soare

Mult prea puţine clipe senine ne-nconjoară
Şi trecerea prin lume ni-i stearpă şi amară

Cu greu trudeşte omul, crezând că va răzbate
Când soarta, cu răbdare, îi bagă beţe-n roate

Şi aproapele, cu ură, să-l vadă jos tânjeşte…
Căci lumea e croită meschin şi mişeleşte.

Copilăria-i, poate, singura caldă oază – 
Păcat că-i visătoare şi plină de emfază.

Căci în pruncie toate par simple, fără greş,
Si viitorul alb e – ca floarea de cireş.

Încet, fără de grabă, mor visele duium;
Prezent e viitorul – un dor sfârşit în scrum.

Doar amintiri-regrete ne bântuie avan
Şi tot mai fără noimă ni-i viaţa, an de an.

Dar ăsta-i mersul lumii, de-acum până-n vecie:
O tristă, înşelătoare şi grea călătorie.

Deasupra, ceru-albastru, mereu va adăsta…
S-o risipi-n uitare viaţa – a mea, a ta…