Eliberare de gânduri de Carmen Zaniciuc

Totul a început cu o carte și s-a sfârșit cu o frază : „poate nu ai suferit destul ca să închei jocul”. Apoi mi-am dorit să mă topesc pur și simplu, să nu mai fiu cea care a îndurat propriul iad, să trec prin el ca și cum aș fi un fluture. L-am văzut așezat pe șifonier, chiar dacă era un fluture artificial, roșu, luat de la un coafor; l-am primit în sfârșit. Mă aștepta să poată să prindă aripi și să devin eu însămi liberă. Să mă așez în fața colii și să scriu, fără să mă vadă cineva, fără să mă gândesc la cum să încep, ori despre ce anume, să colind din floare în floare, înlăuntrul meu , să descopăr tainele din tăcere, să eliberez toate fecioarele legate și să le las să zburde în câmpie, fie de-or întâlni și feți frumoși care să le răpească teama, să le ducă în spinarea lor; fie și de le-ar pierde într-o clipă, să devină libelule, cu aripile împreunate. Mă așez în iarbă, încă umedă de rouă. Îi simt prospețimea și cercetez, apropiindu-mă de pământ, ca o furnică ce privește o lume uriașă, pe care de multe ori am călcat-o cu gândul de om greu. Toate insectele mișună pe firul verde, în pământul crăpat pe alocuri, dar moale. Mă las cuprinsă de uimirea universului descoperit și înspir adânc un miros de flori albe și de felurite culori, mov, albastre, roz. Eu sunt albă, într-o rochie ușoară, fină, pe care nici nu o simt. Trupul îmi tresare, fără să mai știe că e acoperit. Mă scriu ca un râu, în valuri, mă rostogolesc într-o cascadă și eliberez tot gândul în sunetele învolburate, ce se izbesc de liniștea neașteptată, ce stă neclintită în fața vâltorii. Mă liniștesc și eu și devin stropi ce se lovesc unul de altul, mă dizolv în pietre, ca apoi să mă recompun, mă sfâșii între ierburile stâncii, ascult apa și cad într-un nesfârșit. Mă adun în valea în care toate încheieturile mi-au amorțit. Mi-au căzut spinii și urmele arată calea mugurilor. Încă mai încolțesc și simt cum viața se naște din toate durerile sevelor ascunse în adânc. Au izbutit să iasă, să se transforme în petale și să emane parfumul de nimfă. E un copac aproape ce mă ascultă. Îi povestesc că totul are un nume ce nu trebuie rostit. E Cel ce-a creat totul doar din iubire. Îmi privesc visele ca pe un cal alb, liber, între lumi. Alege verdele și galopul. Știe că-l vor duce spre cer. Alerg, alerg, într-un zbor. Ca un pegas.

PRINȚESA RĂTĂCITELOR CĂLCÂIE de Stefan Oana Valentin

Se scurg umile, ziduri grele

În lacrimi dulci, de ochi plecați
Pășind, ai mersul plin de stele
De pelerini, cântând, încarcerați.

Ai soarele închis în salbă
Plânsul demult ți-a înghețat
Te rogi la fiecare lună albă
Să ai fugire, lină, de păcat.

Patul ți-e greu de-atâta gol
Și rece a lui curată-mbrățișare
La masă-i scaun fără bol,
Tăcerea-ți curge din picioare.

Iubești sărat, făr' de lumină
Un prinț, în cer, demult uitat
Te rogi călcâielor, să vină
Dinspre apus, spre înserat.

Prințesa mea, numără-mi pașii
Îndreaptă-mi spatele și jură
Că ai să fii mereu, mireasa ierbii
Ce-mi rupe mersul rătăcit din gură.

29 06 2012
ȘTEFAN OANĂ

Dor de primavara de Gabriela Dangu

Ma ai pierduta-n gand, in ramuri coapte,

In iarna ce-a trecut mi-am plans nametii,
Iti scormonesti in minte dupa soapte
Te dai, pierdut, in vise, cetii…

Si in cuprinsul fructului in parg,
Ce ninge ramurile-n vara,
Culegi cu ploaia mea ce-o plang,
Razlet, peste copaci, cu vuiet, seara…

In inaltimea cozii de mistere
Ce creste, verde, chiar la baza mea,
Ma ai, pierduta, in straluciri stinghere,
Luciu de gheata cuprinde palma ta…

Si, totusi, ne pravale-n vara, iarna,
Furie-nchisa in cristale de-omat,
Ninsori de Frunze cad acum de-a valma,
De dor de tine si saruturi ma imbat…

Ma ai, pierduta, in ganduri si in pori,
Voi dainui in tine intre gheturi,
Ma vei gasi in fiece ninsori,
Dezlantuindu-ma-n rasfaturi…

Cand ma vei dori, cand ti se face dor,
Ma vei gasi, infima, `ntre galben si pistile,
Tu lasa, tacut, o urma pe un nor,
S-o pot gasi intre-ntuneric si festile…

Si daca, poate, soarele se va preface-n lemn
Si nu ma vei putea gasi ca prima oara,
Cresteaza-i pe raza-ntepenita, semn,
Sa stii sa ma gasesti la primavara…

14 februarie 2012

IUBITI CERUL ! de Patricia Serbanescu

iubiţi cerul, când vă râde

regăsindu-va… oriunde !
chiar când este mai posac,
contemplaţi-l…din hamac!

dragostea mereu e fugă
când s-apropie de noi
de o ţinem doar cu rugă,
n-o să stea ! c-aşa vrem noi !...

primenesc acum părerea
oglindindu-mă în suflet,
fiţi treziţi, c-aşa e vrerea
nu lăsaţi conştiinţa mută!

doar iubirea…ne îmbie
şi ne bate doar, în poartă,
fără gram de poezie
trece viaţa… searbădă…

ÎNDEMN… de Patricia Serbanescu

viaţa-i taină nedescifrată

şi-acel ,,nimic,, care ne-mbată
doar sufletul se zbate-n lume
ştiind deja, că e deşertăciune…
doar suferinţa vine şi-l apasă
şi drumul se-ngustează către casă,
e drumul nepavat, sortit poveţii
doar sufletul ce-i însemnat,
într-un final, prezintă filmul vieţii…

de-aceea dragii mei vă spun, 
simtindu-vă la fel şi fraţi,
nu staţi tot aşteptand ceva, 
nu fiţi mereu însinguraţi !
că pentru toţi în parte, 
soseşte acea zi…
indiferent de carte, 
pleca-vom în pustii…
tot singuri vom rămâne 
aşa cum am venit,
tot amagind popasuri
tinzând spre infinit…
numai lăsaţi dorinţe, 
ce vin înmugurite…
vise nedesluşite…
…să nu fie trăite !
simţiţi din plin momentul,
nu bântuiţi prin fum !
puneţi cu drag accentul, 
pe dragostea… de’ACUM!

 

Dincolo de cuvinte…. de Gabriela Dangu

dincolo de cuvinte se afla tacerea

impletita intr-un manunchi grav de culoare ,
desenata cu dor, e durerea,
si-uitarea ce insasi ma doare…

dincolo de cuvinte soptite candva
gaseam lumea-ntreaga , gaseam inserarea,
nisipul pierdut intre fulgii de nea,
nervuri iluzorii imbratisau, zambindu-ne, zarea….

dincolo de cuvinte era o privire
si-un zambet itit dupa colturi de mare,
vorbe nespuse si, poate, iubire,
e clipa si vremea, si ele, amare…

dincolo de cuvinte nu mai exista nimica,
dincolo de nimic este doar moarte,
dincolo de moarte exista doar frica,
dincolo de frica ceva ne desparte….

Dor de tine de Renate Müller

Mi-e dor de tine

şi-aşa un dor nebun
mă sfâşie
de nu mai reuşesc 
să îl alin

învăluită 
în tăcerea 
mea de-argint
la tine mă gândesc
şi mă întreb
cum să trăiesc 
cu tine
doar în gând.

Voinţă de Costel Suditu

Să nu cuprinzi păreri deşarte

Din miezul tristelor cuvinte,
Speranţe noi, înaripate
Să-ţi faci din clipele cioplite;

Nu căuta oprindu-ţi drumul
Lângă fântîna fără apă,
Ce n-ai găsit orbit de fumul 
Cuvântului rostit odată;

Şi mergi de-o fi să arzi jumate
Sau de o fi să cazi pe brânci,
Să nu renunţi, urnind de toate
Câte puţin măcar s-apuci,

Ca în păienjenişul vieţii
Să nu fii pradă, căutat
De clipele şi marafeţii
Ce se feresc de Împărat.

Un inel de Costel Suditu

Cum stai tu Lună-aşa întoarsă

Deasupra-ţi cu un diamant,
Îi eşti acum şi mai frumoasă
Întunecimilor palat;

Un nor , de tine-ndrăgostit,
Cu nici un chip nu vrea să plece,
S-a strâns la sânul tău chitic,
Dar tot e rece;

Pare-un vulcan înţepenit
Pe-o insulă de jar cu focuri;
Însufleţeşte parcă-un mit,
Din jocuri;

Cum stai tu Lună-ntoarsă-aşa
Ca un buric la soare,
Pătrunzi în mine raza ta,
Căutătoare;

Când doiş’pe stele fac un cerc
Sub tine ţinând norul,
Nu-mi vine văzul să mai plec,
Voi zborul;

Aş vrea aievea ca să fii
Podoabă-a-ntunecimii,
Inel perfect înflăcărând 
Tăciunii;

Că n-o să fiu nicicând plângând
De te-oi avea cu mine,
Şi visule şi gândule
La tine;

Să îţi fiu deget, să te port
Prin codrii tăi albaştri,
Încununat cu flori de foc:
Toţi aştrii.

La luptă de Catalin Ciorba

Îmbracăte-n piei... răsucite în zale

Din dinte de lup să-mi fii steagul cu şarpe
Asmute-mi şi câinii înţarcă-i de sânge...
Atârnă-mi de zare... mirosuri de fum
Sunt mult prea pornit să mă-ntorc azi din drum
În granita minţii răsară-mi iar săbii să vii să-mi descaleci
De-un cal ca turbarea
Ridică-mi iar munţii sărută-mi iar marea
Să-mi steie la umăr cărunţii şi sarea
Cu bărbile lor cufundate-n gândire
Să-mi dea iară sfaturi, de moşi înţelepţi
Adună-mi tu oastea şi hai la strivire
Să vină iar coasa să-i ducă spre drepţi
Aşa să ne ştie o lume întreagă
Noi nu avem frică de spurca păgână
Să ştie cu toţii aici ne e glia
Mai moară din frunte cei ce-şi spun stăpânii
Căci sunt doar năpârci... înfulecă-i câinii
Să-şi plângă în palme, cu plumbul în gât,
Să-şi facă dreptate în lumea cea dreaptă...
Aici e un templu
Pământul meu sfânt!

Cătălin Ciorbă