Eliberare de gânduri de Carmen Zaniciuc

Totul a început cu o carte și s-a sfârșit cu o frază : „poate nu ai suferit destul ca să închei jocul”. Apoi mi-am dorit să mă topesc pur și simplu, să nu mai fiu cea care a îndurat propriul iad, să trec prin el ca și cum aș fi un fluture. L-am văzut așezat pe șifonier, chiar dacă era un fluture artificial, roșu, luat de la un coafor; l-am primit în sfârșit. Mă aștepta să poată să prindă aripi și să devin eu însămi liberă. Să mă așez în fața colii și să scriu, fără să mă vadă cineva, fără să mă gândesc la cum să încep, ori despre ce anume, să colind din floare în floare, înlăuntrul meu , să descopăr tainele din tăcere, să eliberez toate fecioarele legate și să le las să zburde în câmpie, fie de-or întâlni și feți frumoși care să le răpească teama, să le ducă în spinarea lor; fie și de le-ar pierde într-o clipă, să devină libelule, cu aripile împreunate. Mă așez în iarbă, încă umedă de rouă. Îi simt prospețimea și cercetez, apropiindu-mă de pământ, ca o furnică ce privește o lume uriașă, pe care de multe ori am călcat-o cu gândul de om greu. Toate insectele mișună pe firul verde, în pământul crăpat pe alocuri, dar moale. Mă las cuprinsă de uimirea universului descoperit și înspir adânc un miros de flori albe și de felurite culori, mov, albastre, roz. Eu sunt albă, într-o rochie ușoară, fină, pe care nici nu o simt. Trupul îmi tresare, fără să mai știe că e acoperit. Mă scriu ca un râu, în valuri, mă rostogolesc într-o cascadă și eliberez tot gândul în sunetele învolburate, ce se izbesc de liniștea neașteptată, ce stă neclintită în fața vâltorii. Mă liniștesc și eu și devin stropi ce se lovesc unul de altul, mă dizolv în pietre, ca apoi să mă recompun, mă sfâșii între ierburile stâncii, ascult apa și cad într-un nesfârșit. Mă adun în valea în care toate încheieturile mi-au amorțit. Mi-au căzut spinii și urmele arată calea mugurilor. Încă mai încolțesc și simt cum viața se naște din toate durerile sevelor ascunse în adânc. Au izbutit să iasă, să se transforme în petale și să emane parfumul de nimfă. E un copac aproape ce mă ascultă. Îi povestesc că totul are un nume ce nu trebuie rostit. E Cel ce-a creat totul doar din iubire. Îmi privesc visele ca pe un cal alb, liber, între lumi. Alege verdele și galopul. Știe că-l vor duce spre cer. Alerg, alerg, într-un zbor. Ca un pegas.