Neînfricat de Veronica Simona Mereuta

şi nu făr' de teamă,
privesc spre mine dincolo de procentul de morbiditate
al fiecărui naiv 

hohotul de râs face cât multiple şedinţe de psihoutilitate
în cuib de rândunică
acasă nu e un deziderat incert
ploaia pătrunde numai acolo unde e dorită,altfel e ...guturai

mintea te amăgeşte superior
asculţi urma buzei crăpate post mortem medalie
ai vrea să-ţi mai crească iarbă lunea
peste tot ce-i fără rost într-o dambla
de dulce,de amar,de post...n-au habar de ordinea dezordonată
că-i hamac de vremuri bune sau balansoar
inima îţi bate întotdeauna
către paradisul pierdut personal

29.11.2012
VeSMe

PĂMÂNTUL, ÎN PALMELE TALE… de Ioana Burghel

-Tu nu oboseşti niciodată, bunico? întrebam eu, nedumerită, pe bunica mea, o fiinţă mică de statură şi foarte inimoasă, care veşnic răscolea pământul cu o sapă ce-mi părea mereu a fi peste puterile ei.

- Nu, draga mea, când obosesc, mă aşez, uite aşa, pe pământ, cu faţa către cer şi stau câteva momente în contemplare, cu braţele întinse în cruce şi simt cum pământul îmi dă putere. Ţin şi pământul şi cerul cu palmele. Să nu uiţi niciodată, când îţi va fi greu, aşează-te câteva momente pe inima pământului, ca şi când l-ai cuprinde cu braţele, ca şi când l-ai cuprinde cu palmele, ca şi când inima ta ar bate acolo, în inima lui. Pământul îţi va da totdeauna forţa şi puterea de care ai nevoie.

-De ce? ,,De ce,,-ul meu a rămas suspendat de atunci între cer şi pământ.Între glasul bunicii şi glasul pământului, între trupul pământului şi infinit… Singură aveam să aflu toate răspunsurile.

Rând pe rând, bunicii se întorseseră în Casa Veşnică. Spaţiul şi Timpul îi cuprinseseră pentru totdeauna. În liniştea de dincolo de linişte a cimitirului se aşezaseră cuminţi, într-u odihnă veşnică în acelaşi lut din care, cândva se întrupaseră, în acelaşi pământ pe care-l respectaseră şi-l munciseră, pe care asudaseră cu aceeaşi durere şi iubire, apărându-l, uneori, de parcă ar fi fost un membru al familiei.

Alerg deseori, desculţă, prin iarbă sau prin rouă şi sub tălpile mele simt cum se sting toate durerile, simt sulfinile cuprinzându-mă a mângâiere, simt vântul şăgalnic, răscolindu-mi părul şi trupul, sunt doar eu şi veşnicia! 

Şi, într-un târziu, îmi aşez trupul şi sufletul obosit, în braţele pământului:

-Primeşte-mă, te rog! Sunt parte din tine. Sunt fărâmă de lut, de lut însufleţit. Prin venele mele curge verdele sângelui tău, răscolitor în fiecare primăvară, sunt rodul auriu al lanurilor crescând sub rugul macilor sălbatici, în sărutarea de foc a verilor în amurg, hrănind alte trupuri, sunt cântecul toamnelor desfrunzind arborii în curcubeu, sunt albul etern al iernilor iubind trupul tău. Primeşte-mă, te rog…

Mă ghemuiesc la pieptul pământului şi el mă cuprinde ca un iubit. Îi simt răsuflarea. Îi simt inima. Ascult cum respiră. Îi primesc mângâierea şi sărutul. Ştiu. Pământul e viu! Mai viu decât mine sau eu sunt viul pământului.

Cu braţele întinse în cruce aştept răstignirea ierbii. Ochii mei privesc ochii albaştri ai cerului. Sufletul meu e doar o plutire între o nemărginire şi un adânc. Sunt şi adânc şi nemărginire. Îmi vor sângera palmele într-un altfel de curcubeu.

Cândva, din sângele meu, vor creşte mesteceni. Din gleznele mele se vor hrăni cerbi tineri şi vulturi, iar palmele pământului, din inima mea vor modela păsări şi fluturi şi zboruri…

Poate că am să desenez pământului o rană cu trupul meu nevolnic. Poate că voi duce pământului prea multă durere, prea multe lacrimi…poate că…..Pământul întotdeauna va ştii de ce întind, din trupul meu o cruce.

-Mă doare, bunico şi obosesc mai mult cu fiecare zi…

-Aleargă, copilă! Aleargă…trupul tău e podul dintre pământ şi cer. Lutul creşte nemărginirea. O singură apă, un singur drum…

-Întinde-ţi palmele şi cuprinde-l, aşază-ţi trupul peste trupul lui şi pământul va ştii să-ţi primească iubirea.

Te chem de Irina Nedelciu

Te regăsesc în pragul iernii

La fel de-nflăcărat și iubitor,

Capitulez și-n lacrimile serii

Mă cuibăresc în pat fierbând de dor.

Printre suspine tremurate

Și picuri ce-mi sărută fața,

Te chem cu șoapte murmurate

Să-mi luminezi ca-n vis, tu, viața.

Să vii să-ți încălzesc iubirea

Cu palmele să te cioplesc,

Cu părul să-ți descânt simțirea

Când peste coapse mă opresc.

Cu buzele înfierbântate

Să-ți tatuez iubirea mea,

Pe fiecare loc în parte

Ca pe vecie ea să-ți stea.

Cu șoapte tandre, înfocate,

Să-ți construiesc castelul tău,

Să stai în el până cea moarte

Mă va lua la pieptul său.

Dar toate, toate sunt doar șoapte

Ce le repet de mii de ori,

Poate-ai s-auzi a mia parte

Și ai să-mi vii cândva cu flori.

E toamna pe sfârşite... de Nicoara Nicolae-Horia

E toamna pe sfârşite, mucul ei
Arde în sfeşnic ultima secundă,
Decembrie e-aproape, ştiu că vrei

Zăpada mea sub cer să te ascundă.

Troienele, din versul meu de-acum,
Să-ţi fie pururi haina de mireasă,
Nu-ţi voi lăsa, spre lume, niciun drum,
Doar unul singur, cel înspre acasă.

Lumina, cea dintâi, să nu te doară,
Închide ochii să visezi real,
Ninge acum, ori îngerii coboară?
Colind mă poartă gândul spre Ardeal.

E pe sfârşite toamna, treaba ei,
Vine iarna, dar măcar să vină!
Dă-ne, Doamne, dacă ne mai vrei
Un anotimp din Vremea Ta deplină!

RĂTĂCIND de Ioana Burghel

Vei rătăci
prin
fiecare iubire

încercând
să-ţi desprinzi
degetele încleştate
ale mâinii
stângi…
Vei sângera
pe fiecare
zid
de care te vei izbi
dorindu-ţi
să mai poţi
desena
surâsul iubitei
ascuns
sub o mare
spre care
n-ai să mai poţi
înota
niciodată…
Iubirile
nu cresc
în fiecare zi…
Inelul
e doar un alt cerc
gol
în care te învârţi
tot aşa cum
ziua în care
te naşti
nu e decât
o altă încercare
de a uita
că sufletul tău
e o rană deschisă…

Ritmuri schimbătoare de Elena Valeria Ciura

Am nevoie să ştiu că exişti
Chiar de banalul ochi verde încearcă
Parcă otravă să stoarcă

Din lacrima stearpă,
Sub pleoapa picată
În tristeţe înecată...

Nu-mi mai pasă mie...
Inimă pustie,
Senzaţie sălcie...
Nici melancolie-
Mierea amăruie,
Apa fumurie,
Fără doi e doar un dar
Trai în stil pecuniar...

Viaţa mi-e din fire
Împletite în mâhnire,
Ostoite doar de palma-ţi
Ce-mi mângâie gândul
Cuvântul spus mă arde...
Luni de-a rândul...

De ce-mi minţeai mintea
Când mi-era mai bine?
Susurai suav
Că-ţi eram podoabă vie...

Când s-a rupt şi struna
Ai găsit trombonul-
Tuba şi trompeta
Au incheiat sezonul.

Oameni fără minte!
Muzica-i desprinsă
Dintr-un colţ de lună
Rămânea-va pe veci stinsă...
Pedepsind iubirea dusă
Şi redusă la o glumă!

28 noiembrie 2012

Scurtă istorie de Bogdan Dumbraveanu

ordinul s-a dat,
zarul aruncat nu se mai oprește
se face roată, peste continente 

pictate naiv , orice râu învăluie
încă un imperiu, o altă capcană

și nu am vrut Doamne decât
să mă înțeleg cu cei de același
grai

ei îmi doresc moartea după
fiecare izbândă
să mă poată face erou
să mă poată plânge
tradarea e semn ca m-ai iubit Brutus
atâta cât să mă vrei etern
nici eu nu am dorit
să mă prăpădesc de
bătrânețe,

mai puteam visa piramide,
femeie,

pentru capul care moare
s-a făcut coroana
pentru inima care zvâcnește cuțitul
și zâmbetul tău aievea

cerul ce mantie, Dumnezee

Doar gandul… de Lacramioara Lacrima

Seara se lasa atat de placut
Gandul meu neted alearga spre tine
Glasul tau as vrea sa-l ascult

Dar nicaieri nu se aude…nimeni
Ziua se duce, soare a apus,
O liniste inunda pamantul
Vantul adie si-n taina mi-a spus
Stele pe cer o sa-mi ingane cuvantul
Printr-o lucire stinghera, stiuta,
Am sa rostesc ce gandu-mi sopteste
Ca eu am fost si-ti raman iubita
Iar sufletul meu cu dor te iubeste
Luna sfioasa creand un pastel
Cu raze-n fiori de lumina
In minte scluptez un mandru castel
Tu vei fi printul ce-o fi ca sa vina
Chipes si zambind cu gesturi alese
Clipind printre gene, atat de distins,
Voi intelege ca de mine-o sa-ti pese
Intr-un alint din dorinta aprins,
Cu un sarut din ochi imi vei sterge
Urme de lacrimi, tristeti de demult,
Imbratisati in iubire ne-om pierde
Orice durere pe loc am s-o uit…
*
Seara se-ntinde cu umbre ciudate
Pomii golasi cuminti dorm in pace
Ramuri se zbat prin vantul ce bate
Doar gandul imi luneca nedandu-mi pace,
Se furiseaza in vise-ndraznete
Ceata invaluie cu a ei perdea
Tot conturand un aer maret
Dulce aroma e-n dragostea
Ce o purtam tu si eu, amandoi,
O vraja ce n-o sa dipara
Gandul iti simte buzele moi
Cum pe ale mele le vrea de cu seara
Oare ce-ar fi de nu am visa
Clipe incep a derula
Daca nici gand n-ar exista
Sufletul meu n-ar mai pulsa
Cheia taramului plin de vise
Nu s-ar deschide in somn. cand e noapte.
Ganduri de dor ar fi interzise
Ochii inchisi n-ar mai avea pleoape
Iar fericirea n-ar stapani
Simturi nascute-n iubire
Fara de vise cum am iubi
Ce-ar fi in noi…fara gandire?

sărutul umbrelor de Ovidiu Oana-pârâu

(1)

pe drum sub umbra unui pas

doar timpul scurs a mai rămas

uitarea mută focu-n fum

iar jarul îl preface-n scrum

azi vântul poartă doru-n zbor

spre un niciunde călător

şi în lumina lin cernută

doar umbrele se mai sărută

***

(2)

Târziu, în poarta liniştii,

sărută-mi umbra

dacă sumbra

tăcere, mă va aţipi.

Doar gând trimite înapoi !

Arde urâtul

cu-nceputul

sărut de umbre pe trifoi !

***

Titlu poeziei este împrumutat de la Naiada Tina

Mare de Veronica Simona Mereuta

câte păcate ai să mai speli,
sărat,neiodat,ca la descălecarea de zaruri
"Iacta alea est" îmbracă magia în haine de gală

împlinita lună îţi ia prizonieră uimirea
aşteptând o nemeritată minune
mirajul e întâi sălciu,apoi blues,
într-un final ,ai în palme aceleaşi întrebări,
vii,mustind a clocot de tăgadă

zăpada trebuie rugată să pogoare
la mal de mare, albastrul e stăpân desăvârşit
dincolo de candoare nedeterminată,
vorbele mari vin pe tavă,sincopat,
ca o invenţie nefolositoare
"Ceva drept nu va avea nevoie de a fi îndreptat"
nu poţi da înapoi după ce ai jurat

ea,nu e vreo Elenă sau Marie sau Ioana D'Arc,
mereu aceea care va mânca pământ de e cu trebuinţă cuiva,
un aşa legământ de răbdare pentru a contura calea,
pentru a înduioşa inima perfectă din oglindă
prietenă cu cerul şi pământul
ultimii zei pe care nu a trebuit să-i înduplece

28.11.2012
VeSMe