VÂNT ÎNTINS A FOC, TOAMNA. de Stefan Oana Valentin

Vântul 
poate fi îmbrățișat
zburând 

doar cu degetele strânse
în încheietura inimii.

Și atunci rămâi
fără suflare, uimit,
doar o secundă
nisipoasă ud
și plină de înțelepciune.

Doar așa
poți întinde pielea
pe dragoste
să se usuce frumos
a foc.

Minunea crucii reci
se întâmplă în apusul
minutelor cuminți
și pline de înțelesuri
fagure.

Noaptea
privim doar stelele
căci ne intră
pământul negru
în ochii larg închiși.

Soarta ne e încrustată
în întâmplarea tălpii stângi
și a liniei din buza uscată.
iar iepurii se înmulțesc…
deoarece.

De ce râdeți de voi,
batjocorindu-mă?
Striviți-mi ochii
și voi știi
cât cântăriți în aur fals.

Lumina creste
pentru orbirea de ieri
și crăparea de mâine
a pleoapelor uitate
din noapte.

Oare cât de departe
poate crește
un gând bun fără
cârcei?
Poate doar înăuntru.

Frunzele bocesc
a verde uscat
doar la sărutul
vântului de toamnă
pribegit

Așa cum naiul
plânge curat
la atingerea dorului
urlat din toți plămânii
cu o coajă de inimă în gât.

Oamenii sunt…
sau există?

05 10 2012
ȘTEFAN OANĂ

IUBITO SĂ MĂ IERȚI de Stefan Oană Valentin

Am crezut!
Nici nu mai știu ce.
Poate că verde 

E doar rugina obișnuită
Dintre degetele de cupru
Ale timpului

Am vrut
Ca mușchii nordului
Să-mi arate unde e sudul.
Nicăieri nu e prezisă
Că iubirea doare
Într-un singur sens.

Poate e obișnuința
Privirii mereu spre vest
Sau rictus de viață.
Iartă-mă floare
Nu știam că-ți sunt
Chiar și pământ.

Dimineață
Am răsărit rușinat
De nesăbuința-mi perenă
Eram atât de parfumat
Încât mi-a înflorit pe loc
Culoarea.

23 09 2012
ȘTEFAN OANĂ

Paşi de Florina Sanda Cojocaru

Sunt paşi ce-şi poartă cadenţa prin viaţă
Sub ceruri c

e-atârnă de norii prea grei,
Sunt urme ce-şi târâie în toamnă, speranţă,
Urmele paşilor mei.

De toamnă uitat-a pădurea în noapte,
Rugini picurând din ceruri de gri,
Apusuri îmi zac după nori, sfârtecate,
Şi ploi de gânduri te roagă să vii.

Sunt paşi ce mă poartă de-aiurea, spre tine,
Sunt paşi ce mă duc,rănit, înapoi,
Un verde regal mai moare de mine,
Iar vânturi mai poartă de toamnă, război.

O lună-ncolţită în ceruri stinghere,
Lumini ce se nasc cu prea multă durere,
Şi umblu de toamnă, hai-hui, ca nerodul,
Şi port după mine, de mine, prohodul.

O lume grăbită şi paşi ce răsună
A fericire, sau a furtună,
În gri dimineaţă, depresii de noapte,
Şi ploaie ce-nvăluie a brumă şi şoapte.

Trăim dintr-un tine, trăim dintr-un mine,
În paşi care dor de ziua ce vine,
Şi scărţie-a toamnă bătrână, pământul,
Când vântul îmi poartă spre tine, cuvântul.

Lehamite, ceaţă, bogaţi şi săraci,
O mie de îngeri, o sută de draci,
Şi cerul băltind în râuri de frunze,
Săruturi păstrez pe umede buze.

Biserici se-nalţă, fantasme de ceaţă,
Şi-o noapte îngână a dimineaţă,
Mi-e toamnă, iubito, şi zău, nu mi-e bine,
Iar paşii mă poartă de-aiurea, spre tine.

Sunt singur, femeie, şi doare de gânduri
O toamnă ce-mi caută a dor, printre rânduri,
Primeşte-mă-a toamnă, primeşte-mă-a iarnă,
Şi lasă-mă-acolo, uitare să-mi cearnă!

Sărac fără tine, sărac fără noi,
Şi toamna ce-mi plânge amarnic, a ploi,
Mi-e toamnă, iubito, mi-e toamnă de tine,
Ba râd, ba plâng, netoamnă de mine!

Am încercat s-ating de Renate Müller

Nu ştiu de câte ori
am încercat s-ating
coroana ta ne-nduplecată

să prind zăvorul
care stă ascuns în ea

să trag de el
ca să deschid cămara
în care-ţi stă închisă inima

Lăsați-mă cu visul meu! de Elena Iuliana Constantinescu

Să nu-mi închideți visul.
Cât timp nu i-am pus aripi

Să nu mi-l furați !
Atât cât nu l-am prins în mâini
Și nu l-am lăsat eu să alerge
Să zburde prin viață,
Să nu mi-l pătați!
Știu!... știu că e doar un instantaneu al somnului,
Dar vă rog!
Vă rog să mă lăsați să cred în el,
Chiar dacă îi puteți ignora existența;
Lăsați-l să plângă, să strige,
Să nu-l audă nimeni,
Lăsați-l să râdă
Ca eu, să plâng în voie
În visul meu cu mine;
Lăsați-mă cu visul meu!

Elena Iuliana Constantinescu

Eu sunt o rugă de Renate Müller

Eu sunt o rugă
ce tremură în faţa ta
o flacără pâlpâietoare

Eu sunt păienjeniş de soare

Eu sunt o adumbrită floare
de-o altă floare
în grădina ta

cascada de Ovidiu Oana-pârâu

cosiţe,

arcuiri de gene,

sâni deluriţi ca provocări şi

coapsele menite să vegheze o

adumbrire, iar în vale

degete mici, fremătătoare

alint devin privirii ca minuni

când o pogor pe-a ta icoană

precum cascada spre genuni

desmiardă pietrele de sus în goană

râul nu seacă niciodată

căderile-şi desface-n picuri

ca pe-o poveste adunată

şi risipită pe nimicuri

la apa scursă peste stâncă

se-adaug tunete din valţuri

puhoiul îşi reface-adâncă

curgerea-i lină printre maluri

pe care parcă plâng înalturi

ale cascadei madrigaluri

Lasă-mă să îţi şoptesc de Renate Müller

Lasă-mă să îţi şoptesc
că încă te mai port în mine
vocea ta să o aud eu reuşesc

căldura ta îmi curge lin prin vine

fericită sunt că-n gând eu te posed
deşi am renunţat demult la tine
în ierburi pline de-amintiri m-aşed
acum să le aştern îmi pare bine

chipul tău l-am afişat sub pleoape
şi-l văd de câte ori ochii-mi închid
habar n-ai cum te simt de-aproape
nicicând voi ridica-ntre noi un zid.

pierdere de Renate Müller

am fost un vis
o simplă dimineaţă
acel ceva

ce-n zbor se avânta
am fost un strigăt
plin de viaţă
părea firească
fericirea mea
dar m-a cuprins
un nor de ceaţă
ce m-a-nvelit
cu răceala sa

(Renate Müller)

Încă o toamnă... de Cătălin Codru

O romanţă-mi plânge–a toamnă,
Şi îmi freamătă toţi plopii,
Mă apasă nori de marnă,
Pleoapele-mi apăsă ochii.

Frunzele dansate-n vânt,
Se-nfăşoară şi străluce,
Se apleacă-n legământ,
Şi-mi miros a poama dulce.

Seara vălurită-n fum,
Se amestecă de ceaţă,
Siluete trec pe drum,
Aplecate... înspre faţă.

Toţi copaci-şi pleacă ramul,
Sunt pioşi a rugăciune,
Şi se-nchină ca tot neamul,
Într-u-a toamnei plecăciune.