VÂNT ÎNTINS A FOC, TOAMNA. de Stefan Oana Valentin

Vântul 
poate fi îmbrățișat
zburând 

doar cu degetele strânse
în încheietura inimii.

Și atunci rămâi
fără suflare, uimit,
doar o secundă
nisipoasă ud
și plină de înțelepciune.

Doar așa
poți întinde pielea
pe dragoste
să se usuce frumos
a foc.

Minunea crucii reci
se întâmplă în apusul
minutelor cuminți
și pline de înțelesuri
fagure.

Noaptea
privim doar stelele
căci ne intră
pământul negru
în ochii larg închiși.

Soarta ne e încrustată
în întâmplarea tălpii stângi
și a liniei din buza uscată.
iar iepurii se înmulțesc…
deoarece.

De ce râdeți de voi,
batjocorindu-mă?
Striviți-mi ochii
și voi știi
cât cântăriți în aur fals.

Lumina creste
pentru orbirea de ieri
și crăparea de mâine
a pleoapelor uitate
din noapte.

Oare cât de departe
poate crește
un gând bun fără
cârcei?
Poate doar înăuntru.

Frunzele bocesc
a verde uscat
doar la sărutul
vântului de toamnă
pribegit

Așa cum naiul
plânge curat
la atingerea dorului
urlat din toți plămânii
cu o coajă de inimă în gât.

Oamenii sunt…
sau există?

05 10 2012
ȘTEFAN OANĂ