Hotărâre de Veronica Simona Mereuta

mai mult sau deloc alegere
mai degrabă, curajul naiv de-a crede,
cu ochi de orb,
pământul pe care încă îl calci,

apăsare cronică acolo unde obişnuiai
să-ţi porţi inima la vedere
metafora-bordei de melc
te grăbeşte încet

nu eşti încă bătrân
poate mai cucernic,
în imboldul de-a pierde totul
împiedicat de călcâi

nici măcar funie
darămite capcană meşteşugită
nu te prind încă
doar un dor de nicăieri

răsucită săgeată mustind tăcerea
din toate cotloanele
şi cât o doreai să te înţelepţească
altădată medalie

din greşeli nu înveţi
decât statul drept
...

VeSMe

Spre care dintre zări ... ? de Ovidiu Oana-pârâu

Spre care dintre zări să nărui

Privirea de căutare slută?

De zile-ntregi pe cale stărui,

Dar zarea mi se pare mută.

Când arătări morgane cearcă,

Să-mi toarcă viers de ciocârlie,

Doar cucu-frate cântă, parcă

Îmi minte inima pustie.

Păienjeniş de lacrimi ţese

Spre depărtarea ta tăcută,

Un dor ce-ar vrea să nu-i mai pese

Că zarea i se-arată mută.

De-atât privit, şi-atâta umblet,

Şi-ncovoieri sub aşteptare,

Uitat-am că te port în suflet,

Pe lunga timpului cărare.

Sfarsit de februarie de Boris Ioachim

Murdară e zăpada – ca veacu-n care noi
Ne-apropiem, apatici, de viaţa–de-apoi;
Că am trăit minunea de-a ne-ntâlni, cândva,
Aduce-şi-va aminte, vreodată, cineva?

Sau vom cădea-n uitare – ca multele iubiri
Ce-au ars pline de patimi – şi-acum nici amintiri
N-au mai rămas în urmă; ci, doară, nişte cruci –
Lăsate-n părăsire – de-a-vremilor uituci?

Ca să-ţi vorbesc de moarte, mi-ar fi aşa facil!
Căci nu-i nici o speranţă să redevin copil –
Copil, măcar, la suflet – la trup, nici vorbă nu-i!
O, cât de dor îmi este să-mi las gândul, haihui,

Să zburde, să viseze – şi-n vise să clădească
O lume ideală, în care să trăiască
Toţii semenii-n lumină şi-n adevărul pur –
Nici umbră de tristeţe să n-afle primprejur…

Ce gânduri aiurite în minte se desfac –
Când ştiu cât sunt de-apatic, şi cât sunt de posac!
Dar clefăind zăpada, murdară, de sub paşi
Încerc o evadare şi-aş vrea să-mi fie naşi

De sus, din cer, un astru – de jos, un ideal
În veacu-acesta cinic şi-atâta de venal…
Iubito, ştii, la tine în suflet, de-aş putea
Să-mi cuibăresc nimicul – pe dat’ aş reînvia

Şi ochii stinşi, spre ceruri, eu i-aş ţinti deplin –
Ei, ca printr-o minune, s-ar umple de senin
Şi ar pătrunde-n mine, fără să ştiu, tiptil
Visările urzite pe când eram copil.

…Dar am ajuns acasă…privesc în calendar
Şi-mi chem, plin de mânie-napoi gândul hoinar…
Tu eşti departe tare – ce faci, nu am habar -
E frig şi sunt apatic – sfârşit de făurar…

Fior de roua de Lavinia Amalia

Cateodata susurul ierbii

il simt adanc

acolo

unde realitatea si visul

isi strecoara printre gene fiorul

dansul felinic  isi coboara ritmul 

in talpile dragostei

gandul curge in sangele asteptarii

pana jos la glezne

acolo

unde roua si stelele se unesc 

sub talpile goale intr-o solemna tacere pe altarul palmelor

cateodata susurul ierbii

il simt asternandu-se  in simfonia ochilor mei

in eternul atingerii tale

acolo

unde nimeni nu umbreste culorile stropilor de lumina

o soapta de foc lasat-am ca pe un´´rug aprins´´sa arda

in susurul ierbii

INTRARE ÎN POVESTE de Leonid Iacob

În aceeaşi seară,  

în povestea spusă printre crengi  

ochii stelei vedeau  

dincolo de lumea de azi.  

Venise de undeva  

dintr-o lume stranie  

în care  

drumurile aveau aripi  

şi pomi doldora de cântece.  

Luase pentru tine sunetele  

şi aromele poveştilor  

şi, cu ochii prea trişti  

de atâta durere,  

le arunca să-ncolţească  

în sufletul tău.  

Iar tu  

le-ai prins cu grijă  

şi-ai izvodit alte poveşti  

pentru nu prea târziu.  

Netrebnicul Neptun de Ovidiu Oana-pârâu

Un orizont sluţit,

De norii de furtună,

Un ţipăt ascuţit,

De pescăruş răsună.

Abise răscolite

De trâmbele de vânt,

Vor bărcii rătăcite,

Să-i fie de mormânt.

O hărţuiesc cu valuri,

Ademenind-o-n hule,

Tribut nou de pe maluri,

În hăuri nesătule.

A apei cerbicie

S-a înfrăţit cu-o stâncă

Şi-o-ngroapă pe vecie,

În marea cea adâncă.

Doar astfel liniştit,

Neptun ar vrea uscatul

De viaţă văduvit,

Să-i şteargă iar păcatul.

Dar nu va fi uitată

O viaţă mării pradă.

Şi nu va fi iertată,

Netrebnica-i paradă.

Un ţipăt ascuţit

De pescăruş răsună,

Omagiu-n asfinţit,

Sub norii de furtună.

Autodafe de Iurie Osoianu

de la Iisus încoace n-au mai existat 
blajini şi drepţi ci numai vinovaţi 
indeferent de fu bogat sau sărăntoc 
indeferent dacă avu sau nu noroc

sau dacă fu un rege sau un sclav
dacă era perfect sau om bolnav
în lumea celor drepţi- femee şi bărbat
s-au dus cu toţii apriori vinovaţi

părinţii lor s-au dus, părinţii tăi
că nişte heruvimi - părinţii mei
eu mai rămân să mai adun nevoi
păcate grele pentru ceasul de apoi

ci voi să fiu la veşnicie condamnat
ci voi să ispăşesc fiind nevinovat
Golgota răstignitului Iisus
în lumea celor drepţi, acolo, sus...

IUBIREA… (VARIANTĂ) de Ioana Burghel

Iubirea n-are nevoie de zile anume
sau de omagii…
a învășat să numere doar
până la doi
descifrând tăcerea din
lacrima celuilalt…

Ecuație simplă:
Două suflete:
Noi
ghem încurcat…

Păpușarul vrea să se joace
(jocul nu e totdeauna curat)
Rătăcește firul mereu…

Iubire
joc de societate
Iubire
stare de ebrietate
zeul țintește aiurea…

Păpușile destamă
Inima fâșii…

Iubirea
nu a luat niciodată premiu
pentru matematică…

Pentru cine, oare ? de Lacramioara La crima

Pentru cine pe pamant
Florile rasar prin iarba?
Si de ce ingana un cant
Pasarele pe o creanga?
Pentru cine, pe cer sus,
Soarele mereu rasare?
Chiar si atunci cand a apus
Dimineata vine iara…
Pentru cine sunt copaci
Iar in toamna ei rodesc?
Tu mi-ai spus ca mult ma placi
Mai apoi un “te iubesc!”
Cu un zambet larg deschis
Dragostea s-a-nfiripat
Iar privirea-mi care a plans
Repede s-a-nseninat…
Pentru cine bate vantul
Frunze alintand cu dor?
Pentru ce avem cuvantul
Sa ne fie mai usor?
Sa rostim tot ce simtim
Planuri, ganduri, ce ne vin,
Povestind cand ne-amintim
Bucurie sa-mpartim…

Pentru cine ploaia curge
Cea cu picurii de apa?
In racoare se distinge
Prospetime indeaprope
Pentru cine noaptea vine
In vesmant fermecator?
Cerul, stelele-si cuprinde
Cu vise aducator…
Luna lumineaza-ntr-una
Pentru cine, ea vegheaza?
Si sopteste: “Noapte buna!”
Taine dulci se tot aseaza
Prin natura, pe sub pleoape,
Este vreme de somn lin
S-aude scancet de ape
Incantand auzul fin…
Pentru cine-i frumusetea
Daruita cu un scop ?
Sa goneasca-n veci tristetea
Pentru om…poate-n galop
Dragostea e-n fiecare
Cu ea, omul s-a nascut
Nu mai punem intrebare
Caci, raspunsul e stiut…

eu sunt etern … de Ovidiu Oana-pârâu

Ştiţi câte vieţi se trec prin unii

până ajung pe calea dreaptă?

Ştiţi câte vorbe spun nebunii

până rostesc una-nţeleaptă?

Ştiţi câte raze vin din astru,

ori câţi sunt picurii de ploaie?

Câtă tăcere e-n albastru,

sau lut şi apă în noroaie?

Ştiţi câte-apusuri şi-nceputuri

mi-a dăruit Tatăl Ceresc?

Sau câte-am risipit, săruturi,

să spun un simplu “te iubesc!”?

Vieţi, cuvinte, raze, picuri

şi tot ce-nseamnă nemurirea

aţi risipit, doar pe nimicuri,

eu sunt etern, eu sunt Iubirea