Murdară e zăpada – ca veacu-n care noi
Ne-apropiem, apatici, de viaţa–de-apoi;
Că am trăit minunea de-a ne-ntâlni, cândva,
Aduce-şi-va aminte, vreodată, cineva?
Sau vom cădea-n uitare – ca multele iubiri
Ce-au ars pline de patimi – şi-acum nici amintiri
N-au mai rămas în urmă; ci, doară, nişte cruci –
Lăsate-n părăsire – de-a-vremilor uituci?
Ca să-ţi vorbesc de moarte, mi-ar fi aşa facil!
Căci nu-i nici o speranţă să redevin copil –
Copil, măcar, la suflet – la trup, nici vorbă nu-i!
O, cât de dor îmi este să-mi las gândul, haihui,
Să zburde, să viseze – şi-n vise să clădească
O lume ideală, în care să trăiască
Toţii semenii-n lumină şi-n adevărul pur –
Nici umbră de tristeţe să n-afle primprejur…
Ce gânduri aiurite în minte se desfac –
Când ştiu cât sunt de-apatic, şi cât sunt de posac!
Dar clefăind zăpada, murdară, de sub paşi
Încerc o evadare şi-aş vrea să-mi fie naşi
De sus, din cer, un astru – de jos, un ideal
În veacu-acesta cinic şi-atâta de venal…
Iubito, ştii, la tine în suflet, de-aş putea
Să-mi cuibăresc nimicul – pe dat’ aş reînvia
Şi ochii stinşi, spre ceruri, eu i-aş ţinti deplin –
Ei, ca printr-o minune, s-ar umple de senin
Şi ar pătrunde-n mine, fără să ştiu, tiptil
Visările urzite pe când eram copil.
…Dar am ajuns acasă…privesc în calendar
Şi-mi chem, plin de mânie-napoi gândul hoinar…
Tu eşti departe tare – ce faci, nu am habar -
E frig şi sunt apatic – sfârşit de făurar…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu