Ianuarie de Boris Ioachim

În seara îmbrăcată-n ceaţă,
Pe strada albă şi pustie,
De atâta ger şi atâta gheaţă –
Îmi vin fiori de nebunie.

Când, zgribulit mă duc spre casă,
Printre nămeţi cătând făgaşuri –
O grea nelinişte m-apasă,
Când vrăbii văd, cătând locaşuri.

Şi mă întreb, cu spaimă surdă,
De va mai fi, cândva, verdeaţă,
Căci iarna, zâna asta crudă,
E doar pustiu, născând albeaţă.

Din coşuri negre saltă fumul –
Cu ceaţa înfrăţindu-şi norii…
Mai fi-va fără gheaţă drumul –
Vor mai sosi vreodat’ cocorii?!

E-o linişte şi-i o tristeţe
Aşa, ca de sfârşit de lume
Şi chiciuri grele dau bineţe
Cuiva – dar nu ştiu cui anume.

Poate că cerului de humă –
Poate că dorului din mine…
E iarna grea a morţii mumă –
Sau moartea dinspre iarnă vine?

Hei, vino-odată, primăvară,
Cu tot alaiul tău de doruri,
Cu vânt călduţ, suflând spre seară –
Din suflet să-mi topească sloiuri.

Să pot începe-o viaţă nouă –
Iubirii să-i plătesc restanţe…
Din fir de iarbă să sorb rouă –
Din suflet să urzesc speranţe…

Realitate de Lavinia Amalia

Am privit Omul prabusindu-se,

Multi oameni s-au adunat in jurul lui sufocandu-l ,

Panica,lacrimi ,metafore presarate in van,

Mainile arunca pietre,

Zidurile sunt  mute,

Casele bantuite de gri,

Vointa e inseminata in uterul de gheata

al cadanei anorexice.

Vreau un strop de viata sau un bilet spre Normalitate

(dar si aceasta este un ideal).

Asternutul altarlui e pervertit cu ritualuri pagane,

in camera goala,un copil  fara gura tipa,

o umbra de soare incearca sa mangaie sufletul imprastiat,

injectat cu morfina,

multimea e surda,porumbeilor le sunt smulse aripile,

toti cred ca afara ninge,

cineva coboara zgomotos scarile ,

apoi  totul  tace...

ziua urmatoare,mari titluri cutremuratoare in ziare,

eu sarut zapada rece,macar e naturala,

Strategic,diavolul isi muta pionii,

Din haosul diplomatic calculat se va apinde iadul,

Mercenarii lui isi flutura sabiile de foc pe cerul lumii,

Cerul Apocalipsei.

Am stat cu moartea la taifas de Emil Marian

Am stat cu moartea la taifas,

Chiar astăzi, la plimbare,

Și am vorbit peste un ceas,

Privind valuri pe mare.

Era-mbrăcată –n alburiu,

Parcă era mireasă

Iar părul roșu, un foc viu,

O făcea mai frumoasă.

-Te credeam babă in lințoliu

Cam știrbă și hidoasă,

Cu haine negre ca de doliu

Și-avînd în mîn-o coasă!

-O, lumea-i rea, invidioasă

Și-i place să bîrfească,

Să nu se afle că-s frumoasă,

Plăcerea-mi să dorească!

Nu este bine toți a ști

Cît de frumoasă sunt,

De-ndată lumea și-ar dori

S-ajungă în mormînt.

Nu mă arăt la orișicine

Să-mi știe-nfățișarea,

Căci dacă află nu e bine,

Îl poate fura marea.

-Și-atunci cu mine cum va fi,

Că fața-ți am văzut,

Cumva pe mine m-oi dori,

Să-mi dai al tău sărut?

-Nu încă, tu mai ai de mers,

Sfîrșitu-ți e departe,

Mai bine pune asta-n vers,

Să știe toți de moarte.

Și-am mai vorbit de toate cele,

Așa ca prieteni vechi,

Și-i mîngîiam părul inele,

Trecut după urechi.

Îmi povesti-ntîmplări trecute,

Fiorii m-au trecut,

I-am spus și eu destul de multe,

Ce-n viață am avut.

Cînd soarele s-a stins în mare,

Ea și-a luat un bun rămas.

Stăteam năuc privind în zare,

C-am stat cu moartea la taifas.

Picaturi de soare de Veronica Simona Mereuta

ca si cum pasii ar trebui sa fie pe indelete
asternuti unul inaintea celui ramas fara trecut
leaganul dintre meri te asteapta
sa-ti amintesti gustul de rosu incins la foc mic
fragii culesi cu mana ta din gradina bunicii
stiu sa te cheme la fel catre adevarul fara umbra

azi am privit un apus printre lacrimi
sau dincolo de ele
eu si soarele caldut de iarna, prieteni intru culoare
maini intinse a mangaiere, deopotriva ruga,vis si implinire
lumina in golul pe care noaptea nu-l poate inchide
catre maine

15.01.2013
VeSMe

Stare de Costel Suditu

Un şarpe ce s-a strâns în mine din
A neştiinţei stare de absenţă,
Cu ploi aducătoare de carenţă
Şi ger cu tremurare şi venin,

S-a-ncolăcit ca dragostea pe ură,
Sugrumător pe felul meu dibaci,
Să-mi râdă buza fără uitătură,
Când mă-ntâlnesc pe drumul meu cu draci.

Şi strânge tot mai tare… o reptilă
Să fiu şi eu, precum fierbinţi, sunt reci
Aceste lucruri printre care treci,
Acoperite cu dezgust şi milă.

Noapte pe mare de Elena Valeria Ciura

Pictează luna cercuri străvezii-
Îi fură marea lacrimi nencetat 
Şi dinspre mal , înspre pustii ,
Covor în scoici bătut şi nestemat.

O furie îşi dezgoleşte trupul
Eburnean, dar rece şi parşiv
Pe mateloţi îi vrea ca soţi în valuri-
Ofrandă în alginu-i coş, marin.

Privea Luceafărul spre vechiul far
Dar nicio umbră-n depărtare nu-i!
E tristă marea-n astă seară-
Un mic delfin apare cu un pui,

Se-nviorează, chiar sclipeşte valul
Şi stele se adună-n salbe albăstrii
Să ducă, la culcare, luna cu alaiul
Ce-ntrezăreşte-n spumă o nouă zi!

Şi fredonau pescarii cântec neştiut
Cu voci de bas, neînfricaţi cântau
Pe mal- neveste şi copii, copile
Cu strigăte de dor îi petreceau...

Zaniciuc Carmen

a fost ultima dată când frunza a căzut în felul acela
pământul s-a întors cu-n ceas în urmă
și pașii ei au mai putut dansa 
cu florile ce-și scuturau petalele

va călca pe ultima frunză
și se va face liniște
într-o adiere din toiul nopții
când mașinile nu mai trec decât rareori
și vocile șoptesc
ce nu poate fi rostit
ziua

Penumbre asupresc sidefuri de Ovidiu Oana-pârâu

Un vis, un pas spre noapte. Storuri

mişcate lin de adieri.

Sub preapărelnice-nvieri

de cânt de greieri prinşi în coruri

Întreţesut peste argintul

din soare oglindit selenic

sărut de alb, pe trup, alintul,

iatacu-l schimbă în jertfelnic.

Te dărui nopţii. Preagrăbite

penumbre asupresc sidefuri,

de nerăbdare cotropite

şi cu ardoare, reliefuri.

[din volumul Ucenic în dragoste - ciclul Senzuale]

Ninge de Ovidiu Oana-pârâu

Își cerne viața începutul,

Cu pace ne răsfață norii

Albind tristețea și urâtul,

Dând gir de mesager ninsorii.

Se trec păcatele-n cristale

Ca o iertare prin cuvânt,

Câmpiile devin vestale

Învăluite blând de vânt.

Troianul pare-o tresărire,

Un sân al timpului etern

Ce alăptează spre-mplinire

Răsadul ocrotit matern.

Aceste voaluri cad părelnic,

În aparenta nemișcare

Sub focul sacru, vechi jertfelnic

An după an desprins din soare.

Lăstarii se preschimbă-n lauri

Hrăniți cu seva frunzei moarte,

Fulgul și picul devin fauri

Ai vieții duse mai departe.

[din volumul SURORI METRESE TIMPULUI - ciclul Iarna]

Bunicul meu de Aurel Peteoaca

Bunicul meu îşi purta mândria la vedere,
Iar fruntea lui era, mereu, un cer de vară,
Albine îl culeg din flori şi-l reclădesc în miere
Şi osul lui sticlos ne ţine în picioare o ţară.

Bunicul meu era ţăran de viţă veche,
Iar astăzi Caru Mare îi aparţine lui,
Un sfânt ce-şi poartă caii doar pereche,
O taina la care se închină frunza de gutui.

Bărbat frumos pe care zeii ar fi fost geloşi,
Câmpiile îi venerau nobleţea atât de rară,
El se trezea întotdeauna la cântatul de cocoşi
Iar primăvara cu plugul,câmpul şi-l masoară.

Te visez adesea negustorule de cai,
Tu vinzi şi mai mereu negociezi iubire,
Iar azi probabil te tocmeşti,la fel, prin rai,
În târg la Călugăreni,trimite-mi căte-o ştire.