ULTIMA FRUNZĂ de Patricia Serbanescu

Ultima frunză, ultimul pas
Strivite par şi făr’de mine
Conduse cu un bun-rămas,

Pe drumul greu, ales de tine…

Am să te sorb în curcubeu
Fără cenzură-n respiraţie,
Ne-om regăsi, nu va fi greu,
Două vechi fiinţe din creaţie…

Te-oi recunoaşte dup-aromă
Când mă săruţi poate imberb,
Urmandu-ţi umbra de fantomă
Calca-voi paşii, ce se şterg.

Şi Sus, voi arde pe-al tău rug
Din veşnicie, mă culegi
Când apărând, pe-al boltei crug
Vom străluci în vase-ntregi…

Căci fără tine eu nu sunt
Nu-mi voi intra încă în fire,
Când voi pleca de pe pământ
Voi încerca, să-ţi dau de ştire.

Şi eu voi fi ca tine-o frunză
Ce şade veştidă-n cărare,
Un trandafir pe-o veche pânză
Ce flutură la întâmplare…

Ultima frunză ce pare vorbă,
Ultimul pas, fără vreun sens,
Când viaţa-mi va depune jerbă
Am să păşesc, spre cerul dens…

10.12.2012

În roşu de Costel Suditu

Ţi-au dat pe luncă, macii, într-o seară,
O prea frumoasă rochie şi-o brăţară;
Pe-un verde-crud, îmi subjugai privirea,

Cu mâna delicată, preţuirea.

Te unduiai ca o închipuire
Sub vălul poleit de strălucire.
Privea spre tine dintre stele, pală,
Regina-mpărăţiei ancestrală;

Invidioasă, parcă suspina.
Vedea cum eşti şi se cutremura:
C-atâtea stele care-o înconjoară,
Nu o făceau ca tine să apară.

Şi nici în ochii mei n-o mai făceau să fie
Ca-n îndepărtata mea copilărie;
Se unduia şi ea, dar pe un luciu:
Un învechit şi prea uzat capriciu.

Ţi-am prins întinsa mână ca o pană,
Am sărutat şoptirea-ţi diafană,
Şi am înfiorat privindu-te, boltirea,
Descoperind în ochii mei iubirea.

TRISTEŢE DE ÎNGER de Ioana Burghel

Tu nu te regăseşti în lumea asta,

Nici eu nu ştiu de am un loc al meu,
Ne ştie numai Bunul Dumnezeu,
De ce-am deschis aici, acum, fereastra.

Eşti tot mai trist cu fiecare zi,
Eu te ascult şi sufletu-mi se frânge,
Copacii mor ucişi de sihăstrii
Şi-n drumul tău, atâta iarnă plânge.

Ţi-aş desface trupul de adâncuri,
Din iubirea mea să te hrăneşti,
Dar tu, pierdut, păşeşti pe alte piscuri,
Pândit mereu de vulturii cereşti.

Eşti doar un înger trist, cu suflet gol,
Răstignit pe un vârf de cruce-nalt,
Te-aş ridica, duios de sub nămol,
Dar nuferi albi, în palma ta se ard.

să nu fim triști de Bogdan Dumbraveanu

nu-i trist decât tristul 
fluieratul prin 
încăperile inimii

a nespunere, a nevorbire
tot ce pot gândi
tot ce poți gândi
nu gâdilă nici o muscă
deprimată, în prag de sinucidere
pe banda cu miere

să ne atingem corpurile
în tăcere
fără
nici o umbră
de așteptare,
de drag de a fi
unul celuilalt căldură
și poate inimă nouă
mult mai mare

altfel,
trist nu-i decât tristul
celui fără de pereche
rămas cu un ochi mai stâng
și cu o detașabilă ureche

Irina Nedelciu

Am încetat demult să te iubesc,
Nici gânduri către tine nu-mi vuiesc
Iar şoaptele ce-n ani am risipit,
Eu le-am uitat în colbul învechit.

Am încetat demult să te doresc,
Iar cântul nu-mi mai este pitoresc
L-am rostuit în vântul liniştit
Să-mi odihnească somnul obosit.

Am încetat demult să te aştept,
Căci serile-mi dădeau dureri în piept
Iar toaca inimii se obidea,
În ritmul înrobirii-mi apunea.

Am încetat demult să mai visez,
La basmul că-ntr-o zi am să valsez,
La braţul tău, în albul puf de nea
Privindu-ne în ochi, frumoasă stea!

Am încetat demult să te iubesc
Şi ochii în gerul iernii-mi învrăjbesc,
Creând armura frigurilor seci,
Să-mi obosescă pleoapa, când tu treci.

Am încetat demult să te iubesc...

zăpada care cade din înalturi de Ovidiu Oana-pârâu

zăpada care cade din înalturi

se va grăbi câmpia s-o îmbrace

în ritmuri line rupte ca din valsuri

cu succesive straturi de cojoace

colinele amarnic troienite

se vor brăzda de riduri de la sănii

şi-or tremura sub chiote pornite

de ţâncii ce-n zăpadă fac mătănii

pământu-şi va păstra îmbrăcămintea

întreaga iarnă şi pe săturate

ne-om zbengui cât nici cuprinde mintea

pe pârtiile albite peste noapte

N-AM ZBUGHIT-O… de Patricia Serbanescu

Suntem în plină iarnă, toamna încă oftează
Iar cartea vieţii… Domnu-a răvăşit-o,
De ger cuprins în zloată şi dinţii ne vibrează

Te ţin încă aproape, din tine ,,n-am zbughit-o,,!

Numai acolo, mă simt... nespus de bine
Înnumăr iar petale, mă perpelesc la foc,
Cât mi-aş dori să mă păstrezi în tine
Să prindem împreună… şi cel din urmă joc.

Nu poate fi mirare, că doi într-unu-am fi
Numai în doi călca-vom covorul pe furiş
De-aceea tot te rog… nu mă mai ocoli
Nu pot ieşi din tine decât, numai pieziş.

Dilema ce-am avea-o, ar fi... cum am putea
Să ne plimbăm prin suflet, cum e pe cer, o stea
O noapte să dormim în cuib făcut de tine
Şi următoarea seară, în leagănul, din mine...

09.12.2012

nebuni de Vali Zavoianu

cum se tanguie nebunii,
lunecand pe coapsa lunii,
cum adulmeca -n tacere,
blanda noptii mangaiere. 

cum ar vrea sa isi mai culce, 

crestetul pe sanul dulce,

si-n privirea lor flamanda,
cum stau diavolii la panda.

SPAIME de Ioana Burghel

Cerul s-a deschis a iarnă,
Cerul s-a deschis a drum,
Palma Timpului răstoarnă,

Rotocoale mari de fum.

Ca-ntr-un târg din alte vremi,
Stau mesteceni trişti şi goi,
Sclavi ai gerului din ierni,
Sprijinind iarna din noi.

În răstimpuri, doar un corb,
Sparge liniştea de gheaţă,
Speriat de ochiul orb,
Ce-l fixează de prin ceaţă.

Pogoară, iarnă, peste lume! de Ovidiu Oana-pârâu

Pogoară, iarnă, peste lume

A patra anului minune

Şi surpă lumea sub troiene,

Ca-n opere sadoveniene!

Peste naturi cu alb pudrate,

Deasupra liniştii din sate,

Întinde un ocean de tihnă,

Peste a câmpului odihnă!

Aşează-ţi plăpumile-n straturi!

Din reci călduri să ţeşi în haturi,

Peste a câmpului odihnă,

Noi roade, sub ocean de tihnă!