Pe catafalcul toamnei ... de Ovidiu Oana-pârâu

Pe catafalcul toamnei răstignite,

Culori şi umbre parcă aiurează

Sub blânda lui căldură de amiază,

A soarelui, cu raze aurite.

Nemulţumit, noi tuşe pastelează

Pe pajişti reci, cu ocru troienite,

Mai ceartă două frunze rătăcite

Şi cheamă vântul, ce-n tablou le'aşează.

Priveşte lung, la joaca de lumină,

Un giulgiu policrom al vieţii duse,

Cad frunze din copaci, abia răpuse,

Un dans funebru într-o zi senină.

Oglindă de zenituri şi nadiruri,

Sub orizont crepusculul roşeşte

Şi astrul obosit la sân primeşte,

În vis să născocească alte iruri.

Ma regasesc... de Lacramioara Lacrima

Ma regasesc in al tau zambet
Ce-l recunosc in mintea mea,
Atata bucurie-n suflet
Ca am gasit dragostea ta
Iar, ochii tai ce ma privesc
Prin gand ii mangai ne-ncetat
In razele lor stralucesc
Un soare ce-i pe cer scaldat…
Ma regasesc in dorul meu
Ce-alearga spre-un orizont deschis
Acolo unde esti sa fiu si eu
Ca sa patrundem in lume de vis
A dragostei spre apogeu
Cu glas de sopotit de ape
In care doar numele meu
Sa-l ai in tine si in soapta…
Acolo, noi vom inalta,
Sperantele ce azi ne leaga
Si rand pe rand trepte-om urca
Departe de o lume-ntreaga,
Privind uimiti la stele multe
Din universul ce anume
Au stralucit noapte de noapte
Doar pentru mine…pentru tine…

Ma regasesc in amintiri
Ce amandoi le-am construit
In inima unei iubiri
Le-am asternut, oranduit…
Caci, clipa timpului fugara
Ar vrea ca sa-si asterne praful
Nicicand nu vom lasa sa piara
Nu vom uita sa tinem pasul…
In ritmul lui gingas si dulce
Cutreierand printr-o iubire
Nu vom opri, nu ne vom duce,
Din vesnica ei fericire…
Ma regasesc in poezie
Cand gandurile imi dau ghes
Si fericita ca pot scrie
Imbin cuvinte…le asez
In sentimente ce exprima
Smtiri traite si nespuse
Dintr-o faptura prea timida
Pastrandu-le in sine-nchise
Vers dupa vers mi s-a nascut
Le-am depanat cu drag in rime
Iubitule,…ai aparut
Acum, ma regasesc…in tine…

Anamneză Veronica Simona Mereuta

până mai ieri
ştiam că-mi vreau în orice clipă
viaţa,lumea înapoi,de la început

până la nevoi, precum cea inutilă
de-a îndrepta retroactiv vină şi nu păcat
căci aşa îi spun dorinţei de foc ce mă ştie
puternică şi seacă precum lava uscată

dacă îţi spun că mi-e dor în fiecare zi
ştiind că mă auzi cumva
asta nu înseamnă că te-aş mai iubi de mâine
la fel cum ploaia e caldă vara
pot avea încrederea oarbă că-ţi mai trebuie
ce-am devenit de-o vreme
ram călăuză de vânt fără rost
pauză între sistolă şi diastolă de fugă

aritmie dezordonat ordonată între tot ce-mi aparţine trecut
şi prezentul pe care nu-l aleg
doar îl împart scris de mână
singura dovadă că n-am dat ultima ofrandă
trend-ului tehnologic proaspăt încoronat

mi-e dor de tine
aşa cum inima se rupe repetitiv
aparenţă a fiecărei contracţii
cu deznădejdea că e ultima care va fi
luare aminte a unui nou început

la tine mi-a rămas odihna
iertarea şi renaşterea
căci nu poţi fi laolaltă
pendulă şi ceas de zăbavă singurei
amintiri
cu care ai ales sa-ţi tatuezi trecerea

iartă-mă doar că am rătăcit iarba
ce se cuvenea să o răstorn atunci când ştiam
că ai să te pogori asupră-mi
şi a treia oară
la un loc arcuş, strună şi vioară

07.11.2012
Vero

Gramatica vietii de Gabriela Turnbull

Singur nu e nimeni... de Nicoara nicolae-Horia

Fără vânt pădurea adormită este,
Fără cântec naiul e pustiu şi mut,
Nu-i Copilărie fără de poveste,

Nici sfârşitul clipei fără început.

Dincolo de-aceste paranteze drepte
Versurile mele nici nu au temei,
Gândul meu nu are cum să te-aştepte
Obosit la cină dacă tu nu-l vrei.

Singur nu e nimeni, e doar amăgire,
Tu adu-ţi aminte, tot mereu ţi-am spus-
Pe pământ nu-i ură, nu e nici iubire
Dacă nu există de la doi în sus...

OMAGIUL MEU....SIMPLU ! de Stefan Oana valentin

Ti s-a pierdut in munti , cararea
Si caprioara nu se mai adapa

Cand tu te-ai revarsat in marea
Celor mai buni ...si s-a inchis o trapa

Ti s-a oprit suflarea cum si vantul
A incetat fara de tine sa mai bata ,
Si te-a cerut , amar , pamantul
Sa lasi fara cuvinte , lumea toata ..

Ai luat acolo , tineretea noastra
Ai vrut ca sa le povestesti si ...lor
Cum a cantat , demult , maiastra
Si cum pe spate ai cusut tu aripi , tuturor..

Frumos , tu , vorbe simple-ai incalcit
Ca sa ne dai , la toti , avantul
Fie tarana ta , dulce mormant...
Din iarba ei sa creasca iar cuvantul..

Si va ramane acum in locul ..lui
Doar liniste si nu vom mai gasi ..solutia ..
Tu ai plecat si nu ai spus , nicicui...
Caci TU ai pus la cale....
A vietii , simpla.....: REVOLUTIA !

05 noiembrie 2010 

Zbor de mine de Cătălin Codru

În zori e lumină,
Mai multă, mai mare,

Mă strâng între aripi,
Dar frigul mă doare,
Plecat-au cocori,
De tot înspre mare,
Iar eu într-un cuib, mă topesc a uitare.
Acum multă vreme, în timp ce visam...
Că zbor peste crengi,
Peste câmpul de verde,
S-au dus înspre soare... şi eu aşteptam...
Pe mama, pe ai mei, dar timpul mă pierde.
Ei n-au mai venit...
Şi-n pene am gheaţă,
Acum îmi e frig...
Şi cuibul mi-e gol...
Mai strâng vise calde,
Dar tot nu fac faţă.
Închid iarăşi ochii,
Şi zborul mi-e colb,
Ori sunt eu mai mare, ori am aripi mici...
Şi vântul mă doare... şi-s singur aici.
Şi seară de seară,
Vă strig iar a jale,
Am suflet pustiu,
Voi sunteţi departe.
Şi-aş vrea să tot zbor,
Să vă am iar în cale,
Să fiţi ai mei fraţi aşa cum vă ştiu,
Dar mare e lumea
Şi drumul nu-l ştiu.
Să vin să vă caut, dar cum?
Că-i pustiu.

Ţi-aud mamă glasul,
M-alinţi cum tu ştii,
E plină poiana de suflete vii,
Îmi cânţi a poveste,
Te-ascult a destin,
Nu-i soare ca vântul,
Mie teamă puţin...
Dar uite pământul sub mine cum zboară,
Plutesc peste ape şi câmpuri şi munţi,
Mi-e caldă lumina în voi e culoare şi fraţi am chiar sute.
- Ba nu!... sunt mai mulţi!
Voi toţi mă priviţi cum sunt lin ca o boare,
Şi acum mă stimaţi,
Sunt ca un erou,
Mai am o-ncercare şi zarea mi-e zare,
Să trec peste creste, să ies iar din ou.
Să trec peste cuib, să sar în afară,

Mă uit cum pământul sub mine, iar zboară.
Dar... zboară spre mine, e negru, mă-nghite,
E frig şi sunt umbre, ce-n mine se-ntind.
Şi-mi tulbura suflul şi-ncet mă cuprind,
Mă zbat a scăpare, dar vulturi cu gheare,
Se-arunca spre mine şi nu pot scăpa...
Am friguri în oase `nălţimi mă apăsă,
Sunt ca o ghiulea ce se-arunca în hău,
E cerul mai greu? Sau sunt eu hoitul meu?

... căldura e blândă, îmi ies eu din mine,
N-am teamă de noapte sunt liber de nori,
Şi mulţi alţi ca mine se uită şi-i bine
Sunt liber chiar zbor de acum... unde-s eu.
Mă uit drept în sus... şi cerul e dus.
E pasăre blândă al meu Dumnezeu!
Sunt bine cu mine sunt eu... chiar sunt eu.
Aici în grădină mi-e cald şi-s un zeu!

Arhanghelii... de Nicoara Nicolae-Horia

Neputincios în fața voastră sunt,
Arhangheli- Mihaile și Gavriile,

Eu, călător peste acest pământ,
Cel numărat de clipe și de zile-

Voi, Vestitorilor de Vești anume
Și de cuvântul care-l scriu acum,
Mi-ați dat aici o soartă și un nume,
Un adevăr, o viață și un drum.

Maica mea, cea dinspre umilință,
Când m-a născut, acolo în pridvor,
M-a învelit în aer și-n cătrință
Și-n loc de lapte mi-a dat numai dor,

De-aceea azi de ziua voastră întreagă
Mi-e sufletul și trupul ca un nor-
De voi atâtea amintiri mă leagă!
Să-mi fiți în toate veste și-ajutor...

8 Noiembrie 2012

VANT INTINS A FOC,TOAMNA versuri Stefan Oana Valentin, realizare video Marilena Tun

Mamaie Maria de Cristina Maroiu

(în amintirea celei care mi-a fost îngerul copilăriei)

Între mine şi cer a rămas doar umbra subţire a geamului. Îi cânt în şoaptă cântecul 
cu care în alt secol, parcă, mă adormea bunica…dar fiecare vers se transformă în cercuri stranii, îngheţate, efemere…
Amintirile se derulează cu repeziciune pe translucidul ferestrei… Am iubit-o pe bunica, deşi nici măcar nu era bunica mea. Aşa îmi plăcea să-i spun; era de fapt, mătuşa mamei mele. 
Ea a avut grijă de primii ani ai copilăriei mele, ea, Mamaie Maria!
Bunica mea adevărată, Anica, mama mamei mele, locuia departe, la Iasi şi cred că am văzut-o de trei ori, în toată viaţa…Mi-ar fi plăcut să o cunosc mai mult, fiindcă era o femeie înţeleaptă, plină de viaţă şi foarte haioasă…totdeauna cu zâmbetul pe buze, chiar şi în cele mai vitrege situaţii! O visez uneori, o văd la fel cum mi-o închipuiam în visele mele de copil: mereu cu ochelarii pe nas, şi cu privirea iute, cu o snoavă scoasă parcă din buzunarul nelipsitului sorţ! Era imposibil să nu te molipseşti de râsul ei sănătos! Acum mă întreb, oare cum o fi făcut faţă cu şapte copii şi o casă grea pe umeri? 
Tataie era primarul satului, pleca dimineaţa şi venea seara, cu pălăria pe-o ureche. Ea ducea tot greul, dar îl ducea cu demnitate şi seninătate!
Pozele ei, câteva, spun alt adevăr decât cel al inimii mele! Eu o vedeam trupeşă (ea era puţină la trup şi nu prea înaltă), probabil imaginaţia mea de copil avea tendinţa să hiperbolizeze, din dorinţa unui model de referinţă…Dar era departe, cum departe erau şi bunicii din partea tatălui!
Părinţii mei lucrau zi de zi, construind viitorul socialist, şi pentru că au refuzat să mă “instituţionalizeze”, au hotărât să-mi mute domiciliul, aproape de tot, în Eforie, la Mamaie Maria. 
Mamaie Maria…doamna copilăriei mele! Îmi lipseşte atât de mult femeia aceea cu ochi albaştri şi păr lung, alb, împletit la spate într-un coc artistic, rusesc! Fusese o femeie frumoasă la viaţa ei, era cultă şi iubită în comunitate.
Cea mai grozavă colivă ea o făcea! Cei mai gustoşi cozonaci şi cei mai crescuţi colaci ai ei erau! Doftoroaie şefă, devenise expertă în licori şi loţiuni de plante, şi pentru multe cred că ar fi trebuit să i se acorde brevet! Iubea să facă tot felul de combinaţii şi unguente, mai ales că suferea cumplit din cauza reumatismului…
Iar eu eram fascinată de mâinile ei transparent de albe, muncite, dar fără pete de bătrâneţe, cu verigheta de aur încrustată pe inelar. (nu mai ţin minte dacă atunci când a murit a reuşit careva să i-o dea jos).
Avea glasul cât un fir de aţă, însă melodios şi clar; în fiecare seara îmi cânta despre sfinţii din icoane, despre mările îndepărtate, unde locuiau eroii fantastici din basme…Îmi povestea mereu, cu încăpăţânarea bătrânilor care nu vor să uite, despre viaţa ei de dinainte, sau despre bunicul care a iubit-o mult, deşi în ultima perioadă a vieţii lui se transformase într-un tiran gelos. În nopţile reci de iarnă, mă lua la pieptul ei, îmi săruta creştetul, şi astfel îmbrăţişate, stăteam de veghe în semi-întuneric, ascultând radio Europa Liberă, cu pături puse în geam şi cu lampa mică, să nu ne audă, să nu ne vadă vecinii!
Îmi amintesc foarte clar: aveam doar trei-patru ani, dar mă trezea de la cinci dimineaţa, ca să stăm la coada, la lapte sau iaurt. Nu mai percepeam frigul, mă bucuram că fac parte din acea “coadă”, ca şi cum ar fi fost cine ştie ce frăţie secretă! 
Ca să ajungem la Complex, trebuia să traversăm parcul, şi asta era pentru mine plăcerea supremă! Iubeam atunci la fel cum iubesc şi astăzi parcul acela cochet, în care pierdeam cu alţi copii şirul orelor…Dintre castanii maiestuoşi se ridica impunător statuia lui Ioan Movilă, ctitorul localităţii. Mă mai opresc uneori în faţa statuii lui, cu acelaşi respect şi cu o sclipire de regret în priviri. O văd şi revăd prin ea copilăria mea, lipsită de griji, fericirea unor vremuri care s-au dus şi nu se vor mai întoarce vreodată! 
Am trăit toate acestea, cu inocenţa primilor ani de viaţa! Acum şi eu povestesc despre acele zile, cu revelaţia celui ce şi-a amintit dintr-o dată cine este cu adevărat! Aşa este, eu sunt Reginuca! 
Puştoaica oacheşă, cu păr de mătase împletit în cozi care îmi măturau spatele, eu eram Reginuca, copilul care spunea Crezul în biserică la un loc cu oamenii mari… 
Pătrund mai adânc în scrinul cu amintiri şi regăsesc pisicile…multe pisici! Primăvara era o explozie de miaunături, pe toate tonurile, de toate mărimile şi culorile, pe alese! Mâţele acelea şmechere obişnuiau să fete, culmea, în camera noastră “de vară”. Mie îmi plăcea, că aveam cu cine să mă joc! Mamaie Maria, în schimb, îşi rotea ochii a lehamite:”hmmm…altă generaţie de “marinari”, dacă n-oi găsi cui să-i dau”! Dar asta nu se întâmpla niciodată, pentru că era miloasă şi le iubea. Şi apoi…erau prea multe restaurante în jur, ca să moară de foame armata pisicească! 
Revăd cu drag leandrii şi dafinii, multe flori, mai ales muşcatele, înşirate artistic afară, pe suporţii de fier, vopsiţi în verde. Vara aveam chiriaşi, mă ţineam după ei la plajă, cu neastâmpărul unui copil curios, gălăgios şi absolut normal… Era culmea cum mă apuca pofta de joacă tocmai la orele nepotrivite! Mamaie mă oprea din cântat şi sărit, categorică: “ssstttt…ai grijă, nu-i trezi pe băieţii ăia, că dorm, aseară au venit târziu”!
Casa unde locuia era dată de la Stat, fiindcă pe a ei o luase focul într-un Ajun fatidic de Crăciun. Se jucaseră nişte copii cu artificiile, şi i-au dat foc, din greşeală. A ars până la temelii! În urma incendiului a rămas doar gardul ce străjuia un teren fertil, cu smochini şi un nuc mare, la poartă. 
“La curte”, cum îmi plăcea să spun, mergeam primăvara să ardem gunoaiele şi să plantăm ceapă şi roşii. Într-o grămadă de lemne, uitată de timp, îşi făcuse culcuşul o familie de arici, pe care îi necăjeam, bătând în table, aşa cum vasuzem eu la Cinema, în filmele cu indieni!
În curte era o fântână secată, numai bună de ţinut merindele. Mamaie Maria îmi pregătea mereu şarlotă de ciocolată, dar nu din aceasta de comerţ, fadă, ci făcută de ea, cu pricepere şi cu mult zahăr, ca pentru nepoţica ei dragă! O păstra într-un recipient de aluminiu, care mai există şi astăzi…
De fiecare dată, când descuia poarta a ceea ce fusese altădată căminul ei, o podideau lacrimile, şi plângea “ cu vorbe”, săpând grădina aceea frumoasă, şi aşteptând, an după an, puţinul rod pe care i-l oferea. În noaptea în care a ars casa, a reuşit să scape doar ea cu bunicul Lazar, şi cu doi pisoi, în braţe. Aşa îmi amintesc că îmi spunea. 
Comuniştii le-au repartizat două camere într-o casă cu încăperi înalte , care fusese cândva un conac. Acum era împărţită la trei familii, şi fiecare îşi construise (care cum putea) câte o dependinţă în plus, în cutia de chibrituri numită curte… 
Casa aceasta nouă era amplasată între hoteluri, ca un punct strategic de repaus, visări şi idile pentru polonezii sau bucureştenii veniţi la Eforie pentru nămol şi odihnă. Frântura de curte şi cele două camere sclipeau de curăţenie, iar Mamaie Maria, deşi beteagă de şolduri, avea grijă să fie totdeauna la concurenţă cu alte vecine care închiriau…Pe mica sobă cu plită fierbea aproape în permanenţă o combinaţie de apă şi săpun, sapunată, menită să cureţe orice pată sau păcat de pe aşternuturile pe care dormeau turiştii. 
Când le întindea în soare, străluceau precum colile de hârtie albe şi goale! Mai, mai că îmi venea să joc x şi zero pe ele! Mă oprea doar gândul la bătaia straşnică pe care aş fi încasat-o după…
Vara era anotimpul meu de suflet: veneam doar la masă, în restul timpului eram nelipsită de la plajă ziua, sau de la recitalurile artiştilor, seara. Astfel am avut privilegiul să cunosc nume mari ale scenei; ţin minte că într-o seară am smuls toate panseluţele şi trandafirii din rondul unui hotel, ca să le duc Marinei Scupra şi lui George Nicolescu…
Iubeam vara, guvidele prăjit, Pepsi Cola, care se vindea la colţ, “pe sub mână”, şi mirosul de supă dreasă cu Vegeta, adusă de “afară” şi cumpărată cu mari sacrificii de la turistele venite la balneo. Nu ştiu dacă îşi mai aminteşte cineva de ceasul mare, în formă de tigaie, de la “nămol”…dar eu sigur nu l-am uitat!
În afara sezonului era plictiseală, şi un fum greu, de frunze arse răzbătea din toate curţile. 
Eforie Sud pare a fi amplasată în mijlocul unei păduri de plopi, deşi plopii sunt cei care au invadat mica staţiune de vară. În fiecare toamnă, oamenii strângeau frunzele în mici grămăjoare şi le dădeau foc. Rugi fumegande se ridicau triumfător la fiecare poartă de gospodar. Mirosea a murături şi zacuscă, a peşte marinat şi, de cele mai multe ori, a alge şi scoici putrezite.
Iarna se mai auzeau doar câinii, ciorile, vrăbiile şi pescăruşii, chiriaşii permanenţi ai localităţii dintre plopi.. Şi marea, marea mea dragă, urlându-şi despletită singurătatea. (“cere carne de om”, spunea bunica…şi avea dreptate, la câteva zile auzeam de un pescar dispărut în vâltorile ei! Îl scoteau valurile a doua sau a treia zi la mal , laolaltă cu resturi de la navele scufundate în larg. Marea mea avea grijă să nu-şi dezmintă nicidecum renumele de mare Neagră) .
Era atât de linişte câteodată în umilul orăşel de provincie, încât, dacă ieşeai afară, în pragul casei, puteai auzi vapoarele, departe, cum trag din greu după ele povara de grâne sau petrol, pe care, din prisosinţă, România îl exporta in acele vremuri! 
Anii au trecut…ai mei s-au mutat în altă regiune a ţării iar pe Mamaie Maria o mai vedeam acum doar în vacantele de vară, atunci când reuşea bietul tata să mai rupă câte o sută de lei, pentru drum…În rest, o auzeam la telefon, şi, din când în când, ne scria. Se pare că îi lipseam la fel de mult cum îmi lipsea şi ea mie!
Am văzut-o ultima dată în ’98, cu o zi înainte să moară…parcă mă aştepta! Cu un an şi jumătate în urmă avusese un atac cerebral şi acum era imobilizată în acelaşi pat în care îmi depăna poveştile cu zâne şi prinţi! Am condus-o pe ultimul drum, simţind că a murit o dată cu ea şi copilăria mea…Tot atunci am văzut-o pentru ultima dată şi pe bunica Anica, mama mamei mele. Peste zece ani o pierdeam şi pe dânsa! 
Cine să-mi mai împletească părul lung şi des, cine să mă mai mângâie cu duioşie, cine să mă mai iubească aşa cum numai ea ştia? Cine să mă mai alinte “ Reginuca”?
Au mai trecut nişte ani, lungi şi nu întotdeauna uşori. Viaţa m-a purtat pe aripile ei iar zborul nu a fost lin, ca al unui pescăruş! 
Părul nu-mi mai este des şi lung, prins în codiţe…am albit de la griji, lacrimi şi nopţi nedormite. Multe întâmplări nefericite mi-au încercănat ochii: am învăţat să plâng “fără vorbe”, doar în şoapta sufletului, copilul care mi-a murit la naştere, ca şi celelalte vitregii care au urmat după...
Dar am învăţat, de asemenea, să râd cu inima, fericită, alături de Mario, iubitul meu copil, să mă bucur de bucuria lui şi să copilăresc încă o dată, alături de el! Nu este întotdeauna uşor, dar este frumos, şi nu aş da zilele acestea pentru nici o avere din univers! 
Acum altcineva îmi spune “Reginuca”, şi o spune cu dragoste adevărată! Eu îi răspund cu aceeaşi dragoste:” Omul meu bun cu ochi blânzi”…
S-a închis un cerc. Îl simt complet, fără efemeritatea florilor de gheaţă! Iar “povestea continuă”, cum spune băieţelul meu: pot doar să sper că vor fi multe file de dat din Cartea Vieţii, că voi avea şi eu şansa de a deveni Bunica sau Mamaie pentru nepoţeii mei, câţi vor veni pe lume! Că mă vor căuta cu drag în aducerile lor aminte, atunci când nu voi mai fi! 
Aseară scriam ceva, şi, dintr-o dată, privirea mi-a rămas pierdută pe geam…parcă am văzut-o pe Mamaie…era doar închipuirea mea, ori poate dorul de mare şi de casa în care am copilărit! Aş vrea să o revăd, aş vrea să-i pun o floare pe mormânt, s-o plâng “ cu vorbe”, aşa cum făcea ea! 
Poate la anul, îmi spun, şi închid sertarul cu amintiri... Dar nu voi şterge umbra de pe geamul care mi-a amintit de ea…o păstrez acolo, cuprinsă în taina acelei intimităţi de sticlă! 
Simţeam ieri că mă cuprinde un dor nebun, fără identitate…
Azi mă simt împăcată, pentru că m-am regăsit: sunt eu, Reginuca, nepoata Mariei None din Eforie Sud!