Sonet LXXVI de Ovidiu Oana-pârâu

(ce-ar fi pereţii …?)

Ce-ar fi pereţii fără amintiri?

Doar ziduri calpe ori redute tâmpe,

Ce apără ascunse nerostiri

Şi scrijeliri în var pe false tâmple.

Pot fi iatacul temnicer de taine,

Muţi martori şi părtaşi iubirii

Născând ecouri când lipsit de haine

Te 'ndestulezi cu fructul nemuririi.

Au fost memoria devenirii lumii

Mimând intimitatea printre storuri

Tot ei veghează împlinirea mumii

Şi 'ndoliate, către pururi, zboruri.

Mi-au fost altar de gânduri nerostite,

Jertfelnicul vieţii împlinite.

26-27.10.2012

Lacrimi de iubire… de Lacramioara Lacrima

De la mine pan’ la tine

Sunt atatea zari senine
Lacrimi de iubire curg
Si la piept toate le strang.
Dorul tainic ce curpinde
De la mine pan’ la tine
Peste ape, munti…campii
Te astept sa vii, sa vii…
Chiar daca iubirea doare
Ea tot n-are asemanare
Lacrimi de iubire pline
De la mine pan’ la tine…
Cand dragostea te apasa
Lacrima isi face casa
Ea cuprinde fericire
Lacrima cea de iubire…
Pica-ncetisor pe fata
Ca e seara, dimineata,
Eu o sterg, apare iar,
O alung dar e-n zadar…
De unde ea izvoraste?
Din sufletul ce iubeste
De ce nu se mai opreste?
Iubire…ea isi doreste…

Sunt lacrimi de iubire
Cu zbucium si suspine
Ti-e teama de-amagire
Tristeti fara de oprire…
Esti primul gand razlet
Atunci cand ma trezesc
Ziua cat e de mare…
Gandul la tine zboara.
Noaptea cand e tarziu
Cu tine adorm si stiu…
C-acolo…undeva
Gandeste cineva…
La mine doar la mine
Prin lacrimi de iubire
C-un farmec in privire
In zambet de uimire…
Dar vom trai un vis
Ce-l vom urma cuprinsi
De stranse-mbratisari
Cu patimi si fiori…
In toamna si prin ploi
Sub cerul plin de nori…
Prin frunze-n ratacire
Cu lacrimi de iubire…

ŞAH... MAT? de Patricia Serbanescu

Timpu-i pe sfârşite 
şi în calendare
Clipe ameţite zac… 

crepusculare,
Cât om mai avea,
Dumnezeu doar ştie!
Căci suntem aproape,
ajunşi la chindie...
Vine înserarea,
totu-i pregătit
Candela-i aprinsă,
privim spre zenit…
Popasu-i făcut,
aşteptăm lumina
Tunelu-i deschis…
ne face cu mâna…
De-om putea măcar,
să trecem de cat
Şah, joacă Pământul!
de n-ar fi un… mat...

‎* * * de Iurie Osoianu

o, secol cu argint în poezie 
carbonizând prin pripe sentimente 
când vei veni cu-o zi care să fie 
culoare nouă în sclipiri adiacente? 

și când mă vei picta pe vast tablou 
fantasmagoric înmuind în veșnicie 
pensula uhei umbre de cavou 
ce-a fost cândva și n-a mai fost să fie.?!!

Creație de Elena Iuliana Constantinescu

Te-ai născut o bucată,
Din carne de lut
Plămădită de soartă

Și-al apei sărut.

Sâmbure de aur,
Țării tezaur,
Sâmbure de vis,
EL ni l-a trimis.

Primește-l țărână,
Ajută-l să crească,
Cu inimă bună
Mereu să-nflorească.

Ridică-te humă.
Sfințită de lumină,
Născută din mumă,
Nemuritoare tină.

şi-n noaptea de Leonid Iacob

Şi-n noaptea  cu aripi albastre de vis

aleargă cu coamele-n vânt iar sirepii

şi pasc din cuvintele care le-am scris

cu mâini tremurate pe marginea stepei.

Şi vin bidiviii, nostalgici nebuni,

le dau trecătorii iar tăvi cu jăratic

şi trec rânchezând, bântuind prin genuni

s-aducă pe tâmple iar albul iernatic.

Cu ei eu mă duc, însetat de iubiri,

spre malul de-apus, spre ziua-n amurg

şi-n sufletul plin de atâtea rostiri,

sunt calul sirep, sunt calul cel murg.

Disperare... de Roxana Mihaela Mirea

Mă doare mintea ta bolnavă
Şi văd cu ochii-ntunecaţi,
Cum cauţi singura epavă

Şi ochii mei adevăraţi

Şi cauţi singura epavă,
Ce scufundată e acum
În marea plină de otravă,
A mai rămas din ea dor scrum.

Cu disperare strigi în tine
Şi-ncepi bucăţile s-aduni
Alergi prin valurile fine
Refaci frumoase viziuni...

Nu te împaci cu despărţirea
Ai vrea să mă recucereşti
Nu-ţi ajunge doar amintirea
Dintotdeauna mă iubeşti

Şi te hrăneşti cu gândul care
Îţi spune că te mai iubesc
Doar gândul îţi e alinare
La timpul când o să-ţi zâmbesc.

(Mirea Roxana Mihaela – Gânduri, 07.03.12)

A plecat şi el... de Nicoara Nicolae-Horia

A plecat şi el, acesta-i jocul
Să nu-l joci nicio scăpare nu-i!

A plecat şi el, rămâne locul
Ocupat de amintirea lui!

De la Bârca până la Carei
Suspină Poezia prin cetate,
Iubiţi-vă pe tunurile ei,
Iubiţi-vă, atât cât se mai poate.

Plâng clopotele ninse la Râmeţi
De o tristeţe bine cumpănită,
La Putna slova doare sub peceţi
Şi toată Basarabia-i cernită.

Noiembrie, dau frunzele năvală
Spre iarna ce-o să vină în curând
Şi vremea amiroase a răscoală-
Dă-ne Doamne linişte în gând.
...................................................
A plecat şi el, ori mi se pare?
Cresc Munţii din cuvânt în urma lui,
Aşa e jocul-joc, nicio scăpare
Să nu-l joci în Viaţa asta nu-i!...

5 Nov. 2010, ora 7.15

‎(In)evoluţie? de Vali Zavoianu

Peste tot ne înconjoară zmei
Care dau averi pe o sclipire
(Da-n sclipirea din privirea ei

Nu e nici o urmă de iubire.)

Ca la târg se lăfăie vulgar
Tot ce însemna ceva odată
Am ajuns să nu avem habar
Să iubim...(iubirea-i demodată?!?)

Ce preţ are sufletul din noi?
Dacă dimineaţa la plecare
Ne întoarcem pe călcâie goi
Şi plecăm nedând o sărutare?

"Cum mai eşti?" " Ce simţi?" "Vreau să vorbim."
Se tot pierd în calcule avide
Mai suntem în stare să iubim
În aceste vremuri insipide?

Cât era de simplu să primeşti
Un surâs, fiori, o-mbrăţişare.
Ce înseamnă oare să iubeşti?
S-a pierdut răspunsul la-ntrebare.

05.11.2012, © Zavoianu Vali

din copilărie de Nuța Istrate Gangan

luna umblă zăludă cu ochii sparţi
ca o bătrână care a călcat pe ochelari

( din obişnuinţă îi poartă oricum)

tot din obişnuinţă câinii urlă la lună
a jale a pustiu și a plictiseală desigur
prost obicei îţi spun
sunt atâtea lucruri la care oamenii ar trebui să urle
în loc să arunce cu barda în lună şi să îndârjească bietele animale

eram copil
umblam noaptea pe malul apelor
și prindeam în năvoade albastre
toate lunile care coborau sprințar în unde
nu-mi era frică de monştrii din adânc
nici de omul de pe lună
cel mai tare mă îngrozea
urletul prelung şi sfâşietor al unui câine pribeag
la o răscruce de drumuri
fix la miezul nopţii
când strigoii îşi făceau plimbarea obişnuită

și luna umbla zăludă cu ochii sparţi
ca o bătrână care a călcat pe ochelari

(din obişnuinţă îi purta oricum)