ce bine-cântec de spartul chefului - de Bogdan Dumbraveanu

nu sunt prea plin
pitit in coşmelii
de piatră confecţionată
nici măcar de frică

nu văd deseori
ce se poate vedea
mă mir de aceea
când văd alteori
ce nu se poate

e simplu
străbunii mei
s-au hotărât să mă iubească
punându-mă la adăpost
de intemperii
de bestii
de îndoieli chinuitoare
de tot ce i-a
ţinut în viaţă

în pacea comfortului meu
să-mi plăsmui singur
intemperiile bestiile îndoielile
ca să-mi ajute şi această
muncă l-au inventat ei
înşişi pe
Freud

ce bine, vă spun
comeseni, că nu au băut tot vinul
ori că nu au apucat să-l
psihanalizeze pe Bachus,
să-l exileze
într-un spital de psihiatrie

aşa îmi vine mult mai uşor
acum la spartul chefului
să aştern o lacrimă
pe mormântul lor

Cât de 'nţeleaptă-i marea ! - de Ovidiu Oana-pârâu

Când prea ades sub vânturi
şi de furtuni brăzdată,
în fantasmări diforme
sălbatic descompusă,
rânjind spre cer şi lume
întinderea-i ridată,
frumoasa-i măreţie,
pare pe veci apusă.

Dar, ia aminte bine
şi de la ea învaţă
tu, om ţesut din apă,
că toată frământarea
acestui chip vremelnic,
e doar la suprafaţă.
Adâncu-i calm şi rece.
Cât de-nţeleaptă-i marea !

SĂ NU CREZI - de Dori Lederer.

Să nu crezi că vreodată ți s-a furat vreun vis
Căci hoții nu ajung
să calce-n Paradis,
Nici ochiul înșelării, în suflet nu pășește
Și hula trădătoare frumosul nu-l grăiește.

Să nu crezi că ceva îți poate murdări
Un altceva ce ție și-a fost sortit a fi
Și nici un cineva n-a fost mai „tu” ca tine
Și nici tu nu ai fost cum lor le-ar fi mai bine.

Să nu te-nșeli cînd voci îți spun că ai pierdut
Frumosul, ce tu singur, în tine l-ai avut
N-ai fost pe jumătate nicicând creat de Sus
Ci ai venit întreg, sublim și nesupus.

Să nu plângi după oameni și după efemer
Căci într-un ciob se poate cuprinde-ntregul cer
Ești tu și ai tot fost așa cum te-ai știut,
Să nu te-nșele nimeni că astăzi te-ai pierdut.

Să nu crezi de auzi că-ai devenit trecut,
Căci tu n-ai timp nici loc, ci ești cum te-ai născut
Fărâmă de lumină din însăți raza ta
Și tot ce este-n tine, nimeni nu-ți poate lua.

Lacrima de soare - Irina Nedelciu

 

Sclipiri de stele îmbrăţişează frunza
Ce cade-n legănare, pierdută, în uitare
Aud din depărtare suspinu-i şi mă doare
Şi-n şoapte fărâmate, păşesc, tot mai departe.

Cărarea mă tot duce, prin frunzele căzute
Ce stau ca amorţite pe terra, amărâte
Şi mila mă cuprinde, în ziua ce îmi râde
Dar lacrima de soare, mă mângâie pe frunte.

În slabă tremurare, zâmbesc, gândind la multe
La toamna minunată, la crestele de munte,
La sufletele calde ce îmi vorbesc prin carte,
La vântul ce îmi bate, c-o linişte aparte.

Şi sufletul... îmi cântă, în armonie mută,
Cu inima soprană, ce-n puls e mare doamnă,
Iar ochii-mi, în lumină, uşor mi se inundă
Cu lacrima de soare... în caldă alinare.

TOTU-I DEŞERTĂCIUNE - de Paty Serbanescu

Aş vrea s-aduc prinosul luminii şi iubirii
Opreşte-mi disperarea, ce-ndurerează fiinţa
Şi lasă-mă să umblu în limpezimea firii

Doar arătându-mi calea, îmi voi croi dorinţa.

Nu pot să cred că astrul se va stinge
Noaptea, înghite ziua, tunelul pare mic
Sufletul este plin şi dragostea mă-mpinge
Să văd paharul gol şi-apoi… să mă ridic.

Plâng frunzele căzute de veştejita ură
Privind cum suprapuse stau filă peste filă,
Nefremătând ferice şi nemişcând din gură
Moarte vor fi apururi, scurse de clorofilă.

M-aplec să le ridic, le pun costum de gală
Le văd roua pitită pe chipul franjurat,
Durerea le-o cuprind, pictând-o cu cerneală
Şi le refac culoarea, pe tenul sfârtecat.

Totu-i deşertăciune, nimic nemuritor
Scurtă mai este viaţa şi tare-i răvăşită,
Nimic de pe planetă nu e nepieritor
E ca o vorbă goală, lăsată… nerostită.

Şi dacă viaţa într-o clipă… se va duce
Alunecând pe-un val, cu o direcţie-n mers,
Vom ştii mereu şi singuri, să ne purtăm o cruce
Oriunde-am fi ajunşi, plecaţi…spre univers.

amintiri de Nuța Istrate Gangan

s-a deschis un crematoriu în cartierul tău
(pe 12 colţ cu 65)

cine mai deschide astăzi crematorii
m-ai întrebat zâmbind
dar primul tău gând a fost
să îți aduni
toate visele
în care alergam desculță prin toamna îndoielior tale
toate amintirile
în care cu buze arse îmi atingeai genunchiul
şi să le duci acolo

un leu şi cinsprezece de vis
câţiva bănuţi în plus pentru una bucată amintire

ai crezut că vei ieși ieftin

însă nu ai ştiut să îţi calculezi înţelept pierderile
pentru că amintirile noastre
sunt ignifuge, darling

ard mocnit şi îndelung

ULTIMUL TREN de Patricia Serbanescu

Cu singurul tren ajuns într-o gară
Eram deprimată, cu ruga-n lumină,
Că-n durerea aprinsă degajată de vară

Iubitul pleca, făr’să aibe vreo vină...

Am trăit în sublim, pentru fiecare
Fluturând iar batista lângă şina de tren,
Când în ultimă noapte de chin şi candoare
Trezit-ai regretul, cu graiul solemn…

Rămasă tăcută în gara absurdă
Pierdut-am crâmpeiul de trăiri, aspiraţii,
Aşteptând în tăcere vagonul să fugă
Cu oameni ce fac ades, figuraţii...

Iubirea-i în toate cu visări şi năluci
Resemnaţi vom trăi cu sufletul mut,
Transformată ades în blesteme şi cruci
Mereu o reluăm, dintr-un alt început…

Priveam trenul plecând, în acel cald apus
Făcându-mi curaj, descâlceam frământări,
Cu ochii spre cer o lacrim-a curs…
Străbătând acel timp, de dureri şi frustrări…

Plecat-ai grăbit... oare-ai să mai treci?
Alergând disperată, constiinţa mi-e plină,
Căci iubirea-i strivită între roţile reci
Şi vina o poartă, acel capăt de şină.

Mă trec iar fiorii, sentimente-s năluce
Un ultim oftat în acest timp sfârşit,
Ştiam că mă aflu la o nouă răscruce
Zărind printre linii, cum trenu-a pierit…

În gând îmi apare imaginea ta
Degeaba m-agit, nu caut vendetă
Durerea-i umilă, din pulberi de stea,
Mereu o trăim şi mereu... se repetă.

Iubirea-i iluzie, destin, frenezie
Păşind resemnată, visam între vremuri,
Căci viaţa compune din nou poezie
Cântând uneori recviem, printre trenuri.

Pana cand o minune de Dori Lederer

Fără supărare şi durere de Costel Suditu

Aş vrea să iau toată supărarea pământului
Şi să dispar cu ea pentru totdeauna.
Să îmblânzesc cu fruntea mea şi obrajii mei

Vaierul vântului;
Să mă arunc de pe marginea pământului
Cum face spuma Mării nerăbdării.
Aş vrea... degeaba de-aş putea
Că omul e rupt,
Să fiu un cuvânt;
Uzat declarat căutat;
Aşa, să iau durerea pământului şi
Cu a mea,
Să mi se spargă fierea;
Şi să fug departe de orice rotaţie;
Treacă păsări meditaţie
Şi câte-un pom...
Vreun rest de gând
Şi vreun rebut de om,
Şi ochi plângând
Prin spaţiul dintre mine
Şi străluciri de stea, diamantine;
Să nu mai fiu în trup,
Şi cu păreri de rău
Că n-am fost înţeles de Dumnezeu,
Să scutur supărarea şi durerea
Îndestulate de amar cu fierea,
Peste amorul Universului,
Cel propriu,
Demenţial de ameţit cu opiu,
Şi dresului,
Să-i fiu ca ştab congresului
De stele,
Ca cea mai nouă dintre ele
Pământule, cu fără supărare şi durere...

Iubirea noastra de Gabriela Dangu si Emil Marian

G
Te ning cu versuri la sfârșit de toamnă,

Topindu-mă de doruri în lava de sărut,
La un noian de dragoste în iarnă mă condamnă,
Tu, sufletul din mine, să uiți că m-ai durut.

E
Iar versurile ninse, acum în prag de iarnă,
M-acoperă cu totul, nu te mai văd de loc,
Doar dragostea-mi răzbate la tine dragă doamnă,
Și le topesc încet cu inima-mi de foc!

G
Și când îmi vii, să mă acoperi cu –nserare,
În miez de anotimpuri, să-mi taci când bate vântul
Să mă alinți c-o adiere la început de mare,
Să îmi păstrezi în tine doar zâmbetul și gândul

E
Te-oi înveli în stele și cer de catifea,
Și-ți voi șopti un cântec de dor iubita mea,
Să nu mai bată vântul, iar iarn- acum să plece,
Zâmbește-mi doar cu gândul, plânsul să nu te-ncerce!

G
Iubitul meu, mi te prelingi pe trup cu mii de cânturi,
Doar luna, printre stele, ni-i martoră și gerul,
La nunta noastră se-ngemănează rânduri
În mii de poezii și-n nouri și casa ni-i doar cerul.

E
Și-atunci, de sus din casă, vărsa-vom peste lume
În zilele toride, o lacrimă de vers,
Pe coamele de valuri cu diafane spume,
Vom scri iubirea noastră zburată-n Univers!