TOTU-I DEŞERTĂCIUNE - de Paty Serbanescu

Aş vrea s-aduc prinosul luminii şi iubirii
Opreşte-mi disperarea, ce-ndurerează fiinţa
Şi lasă-mă să umblu în limpezimea firii

Doar arătându-mi calea, îmi voi croi dorinţa.

Nu pot să cred că astrul se va stinge
Noaptea, înghite ziua, tunelul pare mic
Sufletul este plin şi dragostea mă-mpinge
Să văd paharul gol şi-apoi… să mă ridic.

Plâng frunzele căzute de veştejita ură
Privind cum suprapuse stau filă peste filă,
Nefremătând ferice şi nemişcând din gură
Moarte vor fi apururi, scurse de clorofilă.

M-aplec să le ridic, le pun costum de gală
Le văd roua pitită pe chipul franjurat,
Durerea le-o cuprind, pictând-o cu cerneală
Şi le refac culoarea, pe tenul sfârtecat.

Totu-i deşertăciune, nimic nemuritor
Scurtă mai este viaţa şi tare-i răvăşită,
Nimic de pe planetă nu e nepieritor
E ca o vorbă goală, lăsată… nerostită.

Şi dacă viaţa într-o clipă… se va duce
Alunecând pe-un val, cu o direcţie-n mers,
Vom ştii mereu şi singuri, să ne purtăm o cruce
Oriunde-am fi ajunşi, plecaţi…spre univers.