duminică, 21 octombrie 2012

ULTIMUL TREN de Patricia Serbanescu


Cu singurul tren ajuns într-o gară
Eram deprimată, cu ruga-n lumină,
Că-n durerea aprinsă degajată de vară

Iubitul pleca, făr’să aibe vreo vină...

Am trăit în sublim, pentru fiecare
Fluturând iar batista lângă şina de tren,
Când în ultimă noapte de chin şi candoare
Trezit-ai regretul, cu graiul solemn…

Rămasă tăcută în gara absurdă
Pierdut-am crâmpeiul de trăiri, aspiraţii,
Aşteptând în tăcere vagonul să fugă
Cu oameni ce fac ades, figuraţii...

Iubirea-i în toate cu visări şi năluci
Resemnaţi vom trăi cu sufletul mut,
Transformată ades în blesteme şi cruci
Mereu o reluăm, dintr-un alt început…

Priveam trenul plecând, în acel cald apus
Făcându-mi curaj, descâlceam frământări,
Cu ochii spre cer o lacrim-a curs…
Străbătând acel timp, de dureri şi frustrări…

Plecat-ai grăbit... oare-ai să mai treci?
Alergând disperată, constiinţa mi-e plină,
Căci iubirea-i strivită între roţile reci
Şi vina o poartă, acel capăt de şină.

Mă trec iar fiorii, sentimente-s năluce
Un ultim oftat în acest timp sfârşit,
Ştiam că mă aflu la o nouă răscruce
Zărind printre linii, cum trenu-a pierit…

În gând îmi apare imaginea ta
Degeaba m-agit, nu caut vendetă
Durerea-i umilă, din pulberi de stea,
Mereu o trăim şi mereu... se repetă.

Iubirea-i iluzie, destin, frenezie
Păşind resemnată, visam între vremuri,
Căci viaţa compune din nou poezie
Cântând uneori recviem, printre trenuri.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu