Ploaia gândurilor mele de Elena Iuliana Constantinescu

Plouă.

Îmi bate în geam cu stropii ei 
Ce îmi cântă
Să nu mai fiu tristă,
Să am încredere, că viața e frumoasă,
Că va fi soare;
Să trec peste toate
Că sufletul nu mi-l poate nimeni cumpăra,
Să am încredere în el;
O ascult 
Spunându-mi să nu-l scot la vânzare;
El îmi este firea, 
Îndură alături de mine 
Tot,
Să am grijă de el mă roagă, 
Iar de afară se află cu pașii ei
Din cer să știu că cerne minune de rouă
Ce curăță tristețea și gândurile negre;
Însetată de iubire
Dansează
Cu norii țesuți în noaptea albastră
În picioarele goale,
În muzica gândurilor mele
Căutând unui surâs ca o floare ,
Uitând că-mi sunt aripile frânte,
Că zborul se frânge,
Visând că poate o rază de lumină
Mâine…
O ,
Tu iubire!
12.07.2012

Esti… de Lacramioara Lacrima

Esti tu, esti tu, esti tu,

Faptura cea mai draga
Si nu exista, nu,
O alta-n lumea-ntreaga
Pe care s-o iubesc
Cum te iubesc pe tine
De aceea imi doresc
Sa fiu mereu cu tine.
Trec zilele pe rand
Nenumarate nopti cu stele
Te port in orice gand
In visurile mele…
Esti, cel caruia-i strig
In soapta numele
Cand doruri ma curpind
In toate clipele,
Un soare ce-si rasfrange
Adesea razele
Pe fata imi ajunge
Mangaindu-mi pleoapele,
Ploaia cea cu stropi
Ce trupul mi-l atinge
Sarutand oricare loc
Orice durere-nvinge…

Esti tu, esti tu, tu doar
O fiinta adorata
Ce-n vreme de amar
Mi-a dat mana indata
Cum as putea sa uit
Ca ma iubesti nespus
Insemni atat de mult
Cate as avea de spus…
Esti vantul ce ma adie
Cutreierandu-mi fata
Un strop de bucurie
Turnat intr-o speranta
Un vis in realitate
De cand te-am cunoscut
Sosit pe neasteptate
Nu-i vreme de pierdut…
Caci noi ne vom iubi
Traind o fericire
In noapte si in zi
Tu si eu…iubire,
Esti fiecare floare
Din sufletu-mi duios
Surasu-mi reapare
Ca infloresti frumos
Prin fiecare frunza
Privirea-mi luminezi
Esti tainica mea muza
Ce-n versul meu rimezi…

Ceva ciudat de Roxana Mihaela Mirea

Ce se întâmplă azi cu tine,

De nu pot să te recunosc,
Ori s-a-ntâmplat ceva cu mine,
Ori gândul nu mi-l mai cunosc?

Şi ai o forţă-aşa în tine,
Căci câteodată mă uimeşti,
Din rău te poţi schimba în bine
Şi-mi spui mereu că mă iubeşti

Şi radical te schimbi deodată,
De parcă ai minţit atunci,
Când pentru tine eram dată
Şi cu venin în mine-arunci

Şi spui cuvinte uimitoare,
De mă crucesc când le aud,
Deşi n-aş vrea să dau crezare
Şi să te cred doar un zălud

Căci te cunosc de-o veşnicie
Şi nu pot să te cred uşor
Când mă loveşti cu străşnicie
Dar totuşi cuvintele dor

Şi-aş vrea uşor să dau uitare
Cuvintelor ce m-au durut
Şi dor şi încă mă mai doare
Sau poate doar mi s-a părut...

(Mirea Roxana Mihaela – Gânduri, 12.07.12)

DEPRESIE II de Boris Ioachim

“Trage, babă, bobii şi-mi ghiceşte

Codrul de ce-ngălbeneşte,
Omul de ce-mbătrâneşte?
Codrul de zăpadă grea,
Omul de inimă rea.” Popular

O! Vine-o vreme-n care nu poţi să mai visezi
Şi dragostea nu-nseamnă decât cuvinte goale
De nimeni nu-ţi mai pasă, în nimeni nu mai crezi
Deşi, în pieptu-ţi putred, simţi sufletul cum doare.

Te roade oboseala şi frica te cuprinde
Vezi ani că trec în goană, fără să faci ceva
Şi viciu-n plasa-i deasă încet, încet te prinde
Eşti gol de sentimente şi rece-i inima.

Nimic nu îţi mai place, nimic e viaţa ta
Ţi-e falsă veselia şi nu mai speri nimic...
În egoism feroce ţi-se schimbă dragostea
Şi nici un drum spre soare nu vezi, oricât de mic.

Nu poţi privi-nainte, înapoi n-ai ce să vezi,
Îţi simţi nemernicia ca pe-un pietroi în cârcă
În nopţi reci se prefac a zilelor-ţi amiezi
Şi simţi, tot mai aproape, a morţii hâdă hârcă.

Te învecheşti în rele, nu poţi să te mai schimbi,
Nici cântec, nici viers dulce în tine nu vibrează...
În propria-ţi mocirlă te tăvăleşti, te plimbi,
Şi nu mai ştii când mintea ţi-e beată sau ţi-e trează.

Frumosul te scârbeşte, urâtul ţi-l faci frate,
Doar uneori, în treacăt, mai spui că ai greşit
Iar câteodată-n noapte, auzi în geam cum bate
Speranţa de-altădată, şi al inimii trecut.

Hai, ploi, spălaţi-mi sila şi al inimii noroi,
Spălaţi-mă de rele, de lacrimi şi de frică,
Aduceţi-mi speranţa şi visele înapoi
Şi rupeţi vălul negru ce sufletul mi-l strică.

alintul şi iubirea nu-s păcate de Ovidiu Oana-pârâu

sunt prizonier aducerii aminte

de noaptea de iubire împlinit

răsfăţ ai fost acelui necuminte

de trupul tău flămând şi ispitit

amestecând cuvânt cu mângâiere

sau sărutări cu tainice robiri

mă trec în tine nu ca adiere

sunt viscolul stârnit de năluciri

alintul şi iubirea nu-s păcate

ne devorăm ca-n iaduri şi-mi eşti rai

odaia şi icoane ruşinate

ne-ascund de ochii lumii fără grai

Ovidiu oana-pârâu la 12 iulie 2012

Dimineţile de Veronica Simona Mereuta

sunt mereu îmblânzite,cu neputinţa

de a gândi numai în dreptul tău.
luptele sunt de prisos pe malul
unde atât este de de cald
pe cât de sărată e boarea
sau marea lacrimă
ce se topeşte încercând să acopere un gol,
prăpăstios de veşnic
Cu spatele la lumină mă pot căuta,dincolo de tristeţea,
că e doar una,
viaţa în care am încercat să mă spăl,
de neştiinţele altor eu-ri,
profund şi absurd golite de sens,
ca acum...

Pot zâmbi,
pentru ultima rază de lumină,
străduind pământul ce uită să răsufle,
la cererea publicului,
rostului acela,titirez nebun înşurubat,
pe mijlocul drumului
dintre o speranţă şi
..rest

12.07.2012
Vero

NEINTELES de Mihail Rujoiu

Cand sunt neinteles
Si peste tot respins,
Devin tot mai posac,
Ca un vulcan care sa stins. 

Si m-ati abandonat
Ca pe o haina patata,
Pe care praful s-a asternut,
Intr-o liniste ciudata. 

M-ati ascuns intr-un album,
Cu paginile arse de ceara,
De la o lumanare ce incet 
Sa inecat,intr-o lumina amara.

Si nu pot intelege,
De ce ma ocoliti?
In umbra va ascundeti,
De dragoste sunteti lipsiti.

Si tot mai rar va vad,
Totul un imens negru nor 
Si ati plecat cu totii 
Si m-ati lasat sa mor.

Si pe la colturi stati 
Si ma priviti cu sila,
Cum eu sufar si plang 
Si nu va este pic de mila. 

Si din durere am sa-mi revin
Si va voi arata si eu,
Cum este sa nu fi bagat in seama 
Si veti vedea cat e de greu.

Sa fiti pe veci ignorati
Si sufletul sa va doara,
In ochii mei sunteti acum,
Trupuri goale de ceara.

Voi nu stiti sa alinati 
Durerea grea si suferinta,
Acum toti ati disparut,
Caci va mustra constiinta.

De duşi... de Costel Suditu

Se zbat

Dezrăpuse în orizontul chiorului;
Şi-au făcut culcuş într-un
An al pierzaniei,
Şi muşcă cu boturile lor
De urşi
Îmbibate cu sânge şi colţi
De-a roata sufletului;
Se aud chemări dinspre morţi;
Dulceaţa cântecului
De duşi, de duşi, de duşi...

în seara aceasta de Maria Belean

de marți 

e tot mai învăluitoare 
infinitatea înfloririi 
îi îmbrac haina largă 
largă 
ca inima să aibă loc să crească 
nebună
bună 
rezemată de dulcele petalelor 
desculță 
despletită 
urmez cărarea bătătorită de atâtea încercări 
renunț la trup 
precum își pierde muntele duritatea 
până la flori să fii numai tu 
peste urmele ultimelor respirații 
de parcă m-aș hrăni din tăcerea lor 
ating cu palma floare după floare 
ochii se vindecă 
pentru încă un an 
un unu 
un dor 

*
până nu demult 
nu vedeam mâinile intinse a florilor
îmi trimiteai săruturi să-mi hrănească somnul 
parte de izvor 
țărână 
odaia avea culoarea laptelui 
bunica supraveghea în liniște 
din tabloul vechi 
de unde cobora doar când rătăceam cărarea trasată de ea 
voit 
sau nu 

*
fericirea clipei 
o petrec prin zale ce strâng restul zilelor 
acele zile de peste an 
în care sunt mică
mică 
și doar amintirea florilor albe 
scoate urmele sărutului ascuns bine în tulpini 
mi-o așază pe frunte 
și cheamă toți fluturii 
să-mi cânte 
până izvoarele își pierd rădăcina 
din ochi 
am început să văd cu degetele 
prin oglinda florilor

Testament de Boris Ioachim

Aici mi-e dat ca să mă sting,

- Sub veac nătâng şi nespălat -
Unde tristeţi adânci mă ning –
În dulce şi banalu-mi sat.

Aici am fost puşti şi golan
Şi prima dată am iubit…
Şi am vrut mereu să fiu ţăran –
Dar pe deplin n-am reuşit.

Eu mi-am iubit vecinii toţi –
Ei – nu ştiu dacă m-au iubit…
Azi, când cu toţii sunt cam morţi -
De acest gând mă simt golit.

Pe uliţele-acestui sat
Am alergat şi-am ţopăit…
Şi cu colindul am umblat -
Şi am fost copil nefericit.

Poveşti am învăţat s-ascult
Şi vânt şi păsări să-nţeleg…
Din satu-mi n-am plecat prea mult –
Dar am visat Pământu-ntreg.

Şi-o să vă las, ţăranii mei,
Tot versu-mi – ce n-a râs vreodat’
Şi trupu-mi, sub salcâmi sau tei,
Voi, să mi-l duceţi la-ngropat.

În cimitirul pripăşit
Pe coasta de la deal de sat,
Voi să mă duceţi liniştit –
Râzând de moarte, înfundat.

Din trupul meu, vor da izvod,
Salcâmi, scaieţi sau, poate, flori…
Şi-n toamne mi-or cânta prohod
Cernite şi bătrâne ciori.

Şi-n lutul vostru îngropat –
Acas’ o să mă simt mereu…
Pân’ ce veleat, după veleat,
Va pierde locu-n care-s eu.

…Aici mi-e dat ca să mă sting,
În locu-de-unde au zburat
Spre cer, tristeţile-mi ce ning -
Şi-or ninge veşnic al meu sat…