Tăceri de Boris Ioachim

...Şi ce să-ţi spun, când nu mai sunt de spus
Decât tăceri groteşti, stânjenitoare?!
Iubira noastră, tristă, a apus –

Tu n-ai habar ce mult durerea – doare.

Arsura rece, a zăpezii, parcă,
Mă clatină, sub vântul grobian,
Cum clatină talazu-n mare o barcă...
Se apropie un nou sfârşit de an.

Aş vrea să te colind în asfinţituri
Dar glas nu am – tăcerea ta l-a frânt;
Şi ger mă scurmă, cu-ngheţate râturi –
Şi-oricum, în suflet, nu port nici un cânt.

Dar te visez, mereu, în miez de noapte –
Ba te visez chiar şi în miez de zi...
Dar ne-mai auzind a tale şoapte,
Eu nu mai ştiu ce-nseamnă „a iubi”.

Făptura ta, de acum, îmi e străină
-Sau, poate că, străină mi-a tot fost?! –
Cândva, mi-erai şi ţel, mi-erai lumină
Şi, vieţii mele, îi dădeai un rost.

Azi, alte ţeluri, alte idealuri,
Încerc să încropesc în viaţa mea...
Privesc pe geam: ninsoarea cade-n valuri
Ca albe draperii de catifea.

...Şi ce să-ţi spun, când nu mai sunt de spus
Decât tăceri groteşti, stânjenitoare?
Iubirea-mi pentru tine a apus -
Într –un noian de ceaţă şi ninsoare...