Vis de iarnă de Ovidiu Oana-pârâu

Mă-ntorc din nou cu gându-n urmă,

În satul ce-am iubit enorm,

Ascult talăngi ce sună-n turmă

Şi liniştit, încet adorm.

Se-amestecă, în vise, glasuri,

De ţânci ce-nnoată în pârâu.

Scârţâie carele pe haturi,

Ducând la moară snopi de grâu.

O ciocârlie înfioară,

Bolta senină, fără nori,

Cu triluri parcă de vioară,

Ce-n suflete trezesc fiori.

Apoi, alt vis. Foşnet de frunză,

Sub vânt de toamnă ascuţit.

Începe frigul să pătrunză,

Un greier leneş, zgribulit.

Pe care-l ştiu. Cântat-a vara,

Fără să-i pese de urmări.

Acum îşi ţine strâns vioara,

Şi rătăceşte pe cărări.

Iar peste el încep să cadă,

În linişte de nefiresc,

Steluţe albe de zăpadă,

Pornite din înalt ceresc.

Un ultim cri… mai lasă somnul

Să-nţepe zarea albă toată.

Cu gându-apoi alerg spre Domnul

Şi Maica Lui Imaculată.

Mă-ndrumă steaua fermecată

Şi pruncul îl ascult cum plânge,

Spre primavara luminată,

Când de pe cruci picură sânge.

Un sânge ce renaşte viaţa,

În spirite şi în natură.

Acelaşi ce topeşte gheaţa,

În suflete şi dă căldură.

Sub care iarba germinează,

Pârâul apa-şi limpezeşte,

Greieri viori îşi acordează

Şi grâul nou în lanuri creşte.

Am aţipit doar o clipită

Şi ani de zile-am străbătut,

Prin vatra satului iubită,

Crezând că-s iar la început.

Da-i numai visul din Ajun.

În casă-i cald, şi liniştit,

Aştept brăduţul de Crăciun,

Să-l văd cu stele-mpodobit.