Cântec de tată de Costel Suditu

Mă uit cum pasu-ţi târşii greu…
Fiind copil, te aşteptam,
S-apari vioi pe drumul meu,
Când mă jucam.

Veneai cu-n scârţâit de roţi
Pe drumul plin cu bolovani,
Şi bucuros eram că poţi,
Să n-ai mulţi ani.

Ce încântat eram că eşti
Un tată bun, bărbat semeţ,
Păşind ca rege în poveşti,
Dar şi glumeţ.

Când mă ţineai în braţe, strâns,
Mă îmbătam de strânsul tău,
Şi-ţi miroseam toţi porii, dus,
De lângă rău.

Dar, tată, ca orice copil
Ce-şi adora părintele,
Credeam că timpul nu-i util,
Nici clipele.

Aşa, îmi amintesc, cum prost,
Voiam să treacă timpul iute,
Să am şi eu, ca tine-un rost,
În multe.

Şi-am tot zorit, părinte drag,
Până-ntr-o zi, când am văzut,
Că parcă timpul, nu-i un prag,
Să-l vezi trecut.

Într-adevăr, ca tine-atunci
Chiar sunt acum: semeţ, vioi,
Dar stau şi văd cum pasu-ţi duci,
Peste nevoi.

Căci anii mei, te-au gârbovit,
Şi totuşi, uneori zâmbeşti.
Văzând copilul împlinit,
Nu te opreşti.

Şi cu toiagul, demn, te feri
De oareşce căţei pe drum,
Gustând o lacrimă de ieri…
Al dracu’ fum!

Stau şi oftez. E tatăl meu…
De la distanţă-l văd zâmbind.
Îşi cară anii tot mai greu,
La poarta mea venind.