Domol, peste câmpie, struna serii,
Aduce unda ei părând o frunză,
Ce-acoperă vibrând o tristă gâză,
Retrasă sub sechelele visării;
Prin pletele-i de raze coafate,
Măiastru, un Luceafăr se arată,
Şi ca o pânză neimaginată,
Se hârjonesc visările plecate;
Prin val aducător de liniştire,
Ce va să fie din dorinţa mea
Acestei vieţi ce nu ştie să dea,
Privesc din timpul scurt spre nemurire;
Un dans pe cer dintre copaci şi ape,
Ce-au părăsit şi muntele şi dealul,
Împodobind cu vraja lor astralul,
Dând frunze lunii, apă să se-adape;
Când, liniştită, unda înnoptării,
Prin vaietul de facere coboară,
O prea uzată, şubrezită scară,
Ce tot înnoadă şanse aşteptării.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu