only time de Bogdan Dumbraveanu

un rai liliachiu
și verde, 
unde muzica mi se strecoară
ca o briză caldă
pe șirea spinării

lumina-i stare de spirit
din frunze din aer
din bulgări de sol gălbui
din vocea incredibilă
a zeiței

temple solitare
mărețe uitate
mereu regăsite
mândre
puțin imponderabile

cresc calm
pas cu pas în orizontul
unde în răsăritul veșnic
apun temerile

revin privire curioasă
dându-mi
târcoale

Adio...te iubesc... de Cornelia Stamati

Azi plange-n mine,lumea toata..

Si sufletu-obosit,s-a resemnat...

Nu ai schitat un gest cand ai plecat

Cu fruntea-n jos,cu tampla-ntunecata...

Degeaba hohoteam in pumnul strans

Cand n-am avut avut curajul,sa te strig!

Dar se facuse noapte ca-ntr-un plans

In cerul spulberat,incolacit de frig...

Ce oarba,inima gemea innebunita

Cand poarta ai inchis si tu te-ai dus!

Sa alerg?...de ce?...cand nu mai sunt iubita

Si-n gura tremuranda,cuvintele-au apus...

Cuvintele pe care si noi candva le-am spus...

Acel IUBESC ...dar nu a fost de-ajuns...

AMPRENTĂ de Aurel Peteoaca

Îţi sechestrez pumnul într-un sărut,
pe pieptul ce recidivează în necredinţă......
ca pe o tentativă neizbutită de răzvrătire,
gest de revoltă ambiguă,
dar dovadă de iubire absolută.
Gândul tău imaculat mi-a parvenit,întreg,
purtat pe rafale de vânt şi aripi de şoapte...
e atât de duios...şi atât de fierbinte.....
încât nu pot să-l citesc pe deaîntregul,
să-l pătrund în rădăcina tainelor sacre.
Te pipâi febril prin noapte.......
şi-mi clănţăne dinţii cănd te ating....
eşti ca o iarnă în care albul e cald,
paradox ce-mi ameninţă tâmpla cu tremur...
Te gust sub ţărmul pleoapei stângi,
acolo unde îţi fluturi evadarea semeţ....
şi mă mir...teribil mâ mai mir...
de lacrima ta ,văduvită precoce de sare.
Eu...cum mă ştiii...un pustiu,
cunoscut poate...sau poate arşiţă străină,
îţi alung cocorii nomanzi spre alte catarge,
e noapte...şi e atât de târziu......
doar pumnul mă muşcă,amprentă.....
şi pieptul aproape se sparge.
Tu...miră-te...de soarele scpătat spre asfinţit,
vis născut pe prispa buniciii....
într-un sat valah uitat de Dumnezeu,
dar mereu alintat de podul palmei.

DEGEABA de Aurel Peteoaca

Degeaba merg în vârful degetelor, azi,
deja te-am strivit,
odată....şi încă odată
şi ori de câte ori nebunia a evadat din mine,
nepământean....sau poate omenesc....
Nici măcar nu pot spune,
că a fost o întâmplare,
mie greu sa-ţi mai spun
cât de mult te iubesc....
Dă vina pe mine....
dă vina un pic şi pe soartă,
inima este cea pe care o calc
în vârful degetelor,
care niciodată nu iartă.

travesti de Bogdan Dumbraveanu

da e un timp 
când gândurile 
nu sunt altceva decât vise

somnul trebuie să fie bun
ori ochii larg deschiși

nu ceea ce-ți spun
doar zâmbetul nu se uită
cel cu care îți stau în cadrul ușii
întrebător a întrebare
retorică
cine ne-o mai fi adunat și pe noi

eram pe țărm și tu priveai
marea de toamnă
la întoarcere
ai cules trandafiri galbeni

iubire e sunetul valurilor
mișcate de lună

râsul tău de seară
mâinile mele atingându-te

cuvintele când tac
cum gândurile sunt mult
mai frumoase
ca vise

Mi-aduc aminte...odată, undeva în România de Renate Müller

Să ştiţi că îl iubesc pe Eminescu! Îl iubesc dintodeauna! Mi-amintesc să fi avut vreo 10-11 ani, aveam doi băieţi vecini (români) ce mergeau la liceu, la Timişoara. Stăteam în şanţul străzii, sau la poartă pe-o băncuţă unde citeam şi recitam poeziile lui. Cei doi liceeni, fraţi, discutau poezia, o analizau, mai ştiu şi eu ce vorbeau, în orice caz stăteam gură cască la ei, îi admiram, îmi plăcea să-i ascult deşi nu înţelegeam mai nimic. Cu mult drag mi-aduc aminte de acele timpuri din tinereţe. Am avut o copilărie frumoasă, mă jucam pe străzi, mergeam pe pajişti. Spălam în pârâiaşe mărgele de sticlă colorate, furate din abajurul lămpii, din camera bunicii, şi-mi făceam lănţişoare frumoase, pe care le purtam apoi la gât. Bunica mă certa de fiecare dată … mie nici că-mi păsa ! Abea când am fost mare mi-am dat seama, ce minunăţie am stricat, de câte ori vedeam abajurul zdrenţuit. Am trăit o libertate pe care copii noştri nu o mai cunosc, aici prin oraşe. Îmi plăcea mirosul frunzelor de mentă, strivite între degete, sau a frunzelor de nuc. Îmi amintesc aroma teilor din jurul bisericii, nici nu mai ştiu câte ore am petrecut în serile de vară acolo, cu prietenele, pe băncile sub tei. Am copilărit într-o comună aproape de Mureş şi în vacanţele mari mergeam singure, două trei fete, pe jos, sau cu bicicletele, la baie. Pe drumul lung până acolo ne povesteam istorioare adevărate sau inventate şi pline de mister. Parcă mai simt şi-acum soarele fierbinte pe piele şi praful moale prin care umblam desculţe…

Povestea lupului de Leonid Iacob

(versificare  după o legendă populară românească)

De demult, pe când povestea

Sus pe plaiuri se ţesea

Şi când Dumnezeu – Preabunul

Pe la case colinda,

Undeva în smârcuri ude,

Sarsailă- teleleu,

Vru să fie ( aşa se zice)

Creator ca Dumnezeu.

Şi să fac-o arătare,

Cum îi este firea lui:

Să aducă-ntotdeauna

Pagube doar omului.

Şi,  săltând de bucurie,

Sarsailă cel zevzec

Urlă cât putu de tare:

- Doamne, am să te întrec!

Ieşind el din cele smârcuri

Luă-n grab-un pumn de humă

Şi-o frământă şi-o-ntinse

Mai ceva ca pe o gumă.

După care , dându-i formă

( după chip şi-asemănare),

sus pe mal ieşi de-ndată

O păroasă arătare.

Era straşnică-n privire

Şi în colţi dar şi în trup

Şi o boteză procletul

Chiar cu numele de lup.

Încântat de-aşa lucrare

Cel cu coarne şi codiţă

Puse lupul la uscare

Sus pe mal, în poieniţă.

Şi, trecând vreo patru ceasuri,

(Mai cu soare, mai cu ceaţă,)

Necuratul vru să-i deie

Lupului din humă, viaţă.

Şi se apucă să sufle

Din bojoci cu osârdie

Tot dorind ca lutul moale

Dintr-o dată să învie.

Şi suflă, suflă procletul

Şi pe sus, dar şi… pe jos,

Însă toată suflătura

Nu avea nici un folos.

Dumnezeu, în poieniţă,

Mustăcea în a lui sine

Când vedea că-ncornoratul

Nu făcea nimica bine.

Michiduţă, văzând asta

Şi ştiindu-se învins,

Se rugă la Creatorul:

- Doamne, iacă, mă dau prins,

Dar te rog cu plecăciune

Să pogori a ta suflare

Şi să dai viaţă nouă

Pentru-această întrupare.

Domnul, mustăcind în barbă

Îi răspunse verde-n faţă,

- Lupu-acesta, măi proclete,

De îndat’ va prinde viaţă,

Dar va fi acelui care

( fără de nici un păcat)

O să-i fie-ndestulare,

Istui lup ce n-a mâncat.

Zicând toate-acestea, Domnul

Făcu semn şi, de-ndat,

Lupul prinse-ndată viaţă

Jigărit şi-nfometat.

Şi văzând pe Sarsailă

Îşi găsi un prânz uşor

Şi îndată , haţ! îl prinse

Pe proclet chiar de picior.

Simţind groaza muşcăturii

Fără a mai zice cârc!

Michiduţă-ncornoratul

Se-aruncă buluc în smârc.

Şi din mijlocul bulboanei,

Zise el lui Dumnezeu:

- Doamne, n-am crezut vreo clipă

Că de hrană-i voi fi eu!

Şi de-atunci (povestea spune)

Când e ger ca-n Bobotează

Lupii-n goană prin pădure

Numai necuraţi vânează.

Că procleţii-n acea vreme,

Fiind bocnă cele unde

Nu găsesc nici o scăpare

Şi n-au unde se ascunde.

este așa de ciudat de Maria Belean

când știu că mireasma sfârșitului e-așa aproape 
în singurătatea lor nădejdea o împart între ei 
da 
sunt vecinii mei
anii le-au aplecat umerii
de câteva zile câinii parcă ar număra stelele
urletul lor te îngheață
tușa parcă mai senină azi ca ieri
îmi mulțumește din privire pentru darul adus
o vorba bună
care mai spală din liniștea apăsătoare
a ajuns să fie mai importantă ca farfuria de supă
este temelia unui început
restul unui sfârșit

din când în când mai privește pe geam la frigul de afară
la viața care se mai prinde frenetic de cele câteva pastile
- maia
eu văd tabloul sufletului tău
văd ochii limpezi
…atât
atât rămâne din suflul vieții
toți pașii să-ți treacă peste pragul ei

pendului inimii bate în piept
mica mea lume în câteva clipe cântărește nuanțele
cu ce se deosebesc clipele ei de ale mele
doar
marginea prăpastiei îți poate controla lumina
- tușă
vrei să te piaptăn
îi despletesc părul lung și-i cânt melodia preferată
povești răsfirate printre fire netezesc drumuri
pe un alt tărâm
sau poate nu
două luminițe se joacă ștrengare
într-o totală libertate de gândire
nu este doar o față a liniștii rară și caldă
este egalitate de strălucire
luminița ei nu este mai mare
izvoare limpezi reflectă puritatea în frunze

câte poate să învețe prin fiecare bătaie a cordului
idea de a fi

Oglindă neuitată de Renate Müller

Din timpuri străvechi,
în copilăria mea
stătea întunecată,
plină de mister,
în spatele căşii
fântâna uitată.

Magică mă atrăgea,
mă umplea totodată
cu groază şi frică
şi totuşi priveam
fascinată,
în adâncul ei.

Seducătoare suprafaţa
era, în unele zile,
argintie şi plată,
pe care se oglindea
înfăţişarea mea,
ce-mi surâdea.

infinită tăcere de Renate Müller

umbrele nopţii lângă mine zac
trupul nu mă ascultă

gândurile-mi sunt dizolvate
de când ai plecat

nu mă ridic…nu mai umblu
mâinile mele sunt goale

tu…cânţi în mine
eu…mă-nec în durere

fiindcă-mi lipseşti

HD 15.10.2012 RM