Eu te iubesc… de Lacrimioara Lacrima

Eu te iubesc si uite dorul
Ma-mbie ca eu sa-mi iau zborul
La tine-ndata sa ajung
Sa uit cum este ca sa plang
Ca nu te pot avea, atinge,
Doar gandu-mi in al tau se-aprinde
Orice cuvant rostit in mine
E parca doar pentru iubire
Ce-mi spulbera singuratatea
Visand ca tu-mi esti jumatatea
Ce ma-ntelege si iubeste
La mine oricand se gandeste,
Eu te iubesc zi dupa zi
In noapte, la ceasuri tarzii,
Iar lacrima din al meu suflet
Tu o transformi mereu in zambet
Si fie ploaie, fie soare,
Culoarea dragostei nu moare
Nuante calde, permanente,
Clipa de clipa in momente
Ce ma-nveleste-ntr-un parfum
Leagan de flori pe al meu drum
O vreme indrazneata-n toate
Iubindu-te, nu-mi esti departe…
*
Eu te iubesc parca demult
Plutesc in raze de alint
Cu care vesnic ma-nconjori
In spatiul inimii nu-s nori,
Matase plina de lumina
Se naste, s-a nascut in mine,
Ce curge-n mangaieri gingase
Trezind dorinte patimase,
Am sa-ti recit in orice vers
Indemn in pasii tai din mers
Nemarginirea s-o atinga
Intreaga-ti viata inflorind-o,
Ador sa te iubesc vibrand
Soptind, chemand si asteptand,
Ca firul ierbii sa ma-nalt
Sa-ti gust gurita cu nesat
O roua cu aroma dulce
Ce-n prospetime ma aduce,
Caci, prima dragoste a-nverzit
De atunci ,de cand te-am intalnit,
Poeme s-au deschis in file
Valsand in magicele-i rime,
Speranta a rodit in timp
Avand un fruct in orice anotimp…

NINGE PESTE ÎNTUNERICUL MEU… de Ioana Burghel

Ninge
peste întunericul meu
în lumina zăpezii
zăresc doar
un drum
prea lung
să ajungă
vreodată
până la tine
prea greu
să descopăr vreo treaptă
prea greu…

Împart
cu această iarnă
frigul…

Mi-e sufletul frig
mereu tot mereu
am orbit deja
sau poate
doar
am obosit…

Inima
vietate rănită
ascultă urletul
lupului flămând
şi aşteaptă…

Ninge peste întunericul meu
dar vreau să
m-ascund
mereu tot mereu…

Paty Serbanescu

Suntem doar o secundă
Din minunatul ceas,
Un suflet sfânt ce umple
Un lut, formând un ,,vas,,
Ne e scris să trăim
Atât... cât ne e dat
Căci pentru-această viaţă
NOI, am semnat contract…

SISIF - de Aurel Peteoaca

dedic aceasta poezie Slviei Bya Urlih,
autoarea romanului VIAŢA DE DUPĂ VIAŢĂ,
pentru că a învins suferinţa şi a descoperit LUMINA.
pe care azi cu har ne-o împărtăşeşte.

Sisif tu n-ai obosit măcar o clipă,
Te încăpăţânezi să-ţi duci lucrarea la final,
Noi tremurăm ca varga la o gripă
Şi gâfâim asmatic doar când urcăm un deal.

Ai dobândit credinţă cât pentru o omenire,
Noi de abia de facem din când în când o cruce,
Tu te iubeşti pe tine şi risipeşti iubire,
Pe noi credinţa ne încearcă şi începe să ne apuce.

Tu ai trecut hotarul şi te ai întors tot vie,
Un înger te veghează şi Dumnezeu din umbră,
Pe noi acum ne muşcă acces de nebunie.
Iar Viaţa de Apoi ne pare o variantă sumbră.

Dar Dumnezeu nu te-a ales la întâmplare,
Ţi-a dat durere cât pentru zece vieţi,
Tu trebuia să fi o călăuză,să luminezi o cale,
Să vindeci suflete doar depănând poveţi.

Sisif tot urci un munte şi chiar nu oboseşti,
Iar pilda ta ne arde precum un foc divin,
Tu ai trecut prin cazne şi vămi neomeneşti,
A trebuit să bei paharul în cumpăna destin.

iarnă tristă - de Ovidiu Oana-pârâu

o mare de şesuri
fardată de ceţuri
văzut-am pe cale

nămeţi impozanţi
ca nişte amanţi
se-aşează pe vale

copaci risipiţi
de frunze goliţi
se-nchină agale

o cioară pătează
zăpezi ce pictează
câmpiile goale

ici-colo prin case
lumini somnoroase
şi fum rotocoale

doar gările triste
mai cată-n batiste
saluturi formale

tablou autist
sumbru şi trist
ca vorbele goale

o iarnă posacă
surprinsă în joacă
în versuri banale

doar timpul veghează
naturi ce şomează
sub friguri astrale

Dragoste şi iarnă - de Boris Ioachim

Afară, iarna ţese din fulgi plasă
Şi gerul peste fire-adânc se lasă…
Mi-e tare frig – şi vreau să ştii, iubito,
Că eu din mine-n tine am zbughit-o.

Căci ştiu că-n sufletul tău cald e bine
Şi acolo uit de iarnă şi de mine,
Ascult cum inima vioi îţi bate –
Şi nu mă tem de stihii, nici de moarte.

Aş vrea, iubito, şi de vrei – se poate
Să fim o inimă ce-n pieptu-ţi bate –
Dar, de tu crezi că-aşa nu este bine –
Trimite-ţi inima în piept la mine.

Şi astfel, cu inimile îngemănate,
Uşor prin lumea hâdă vom răzbate;
Şi nici o piedică – oricât de mare
Nu va putea ca să ne stea-n cărare.

Şi nici o vitregie nu ne-o-nvinge
În lumea care spre neant ne-mpinge,
Eu ştiu că stranii bârfe vom stârni,
Dar aste fleacuri le vom povârni.

Căci, dragostea, de-i sinceră şi-adâncă,
Are puterea de-a zdrobi şi-o stâncă –
Dar, noi, un tot fiind, nu vom zdrobi
Nici stânci, nici oameni – doar ne vom iubi.

În dragoste, mereu, e cu putinţă
Să-nvingi şi răutăţi şi umilinţă
Şi trist e doar atuncea când rostim,
Cu buze mincinoase, că iubim.

Sub cerul trist şi văduvit de soare
Iubirile-s din ce în ce mai rare –
Deci eu nu vreau ca ipocriţi să fim,
Ci doar ca doi proscrişi să ne iubim.

…Afară, neaua firea-a potopit-o –
Iar eu, la tine-n suflet am zbughit-o…
Ştiu, am venit, cumva, cam nepoftit -
Nu mă-alunga – mi-e frig şi-s ostenit…

Dragoste şi iarnă - de Boris Ioachim

Afară, iarna ţese din fulgi plasă
Şi gerul peste fire-adânc se lasă…
Mi-e tare frig – şi vreau să ştii, iubito,
Că eu din mine-n tine am zbughit-o.

Căci ştiu că-n sufletul tău cald e bine
Şi acolo uit de iarnă şi de mine,
Ascult cum inima vioi îţi bate –
Şi nu mă tem de stihii, nici de moarte.

Aş vrea, iubito, şi de vrei – se poate
Să fim o inimă ce-n pieptu-ţi bate –
Dar, de tu crezi că-aşa nu este bine –
Trimite-ţi inima în piept la mine.

Şi astfel, cu inimile îngemănate,
Uşor prin lumea hâdă vom răzbate;
Şi nici o piedică – oricât de mare
Nu va putea ca să ne stea-n cărare.

Şi nici o vitregie nu ne-o-nvinge
În lumea care spre neant ne-mpinge,
Eu ştiu că stranii bârfe vom stârni,
Dar aste fleacuri le vom povârni.

Căci, dragostea, de-i sinceră şi-adâncă,
Are puterea de-a zdrobi şi-o stâncă –
Dar, noi, un tot fiind, nu vom zdrobi
Nici stânci, nici oameni – doar ne vom iubi.

În dragoste, mereu, e cu putinţă
Să-nvingi şi răutăţi şi umilinţă
Şi trist e doar atuncea când rostim,
Cu buze mincinoase, că iubim.

Sub cerul trist şi văduvit de soare
Iubirile-s din ce în ce mai rare –
Deci eu nu vreau ca ipocriţi să fim,
Ci doar ca doi proscrişi să ne iubim.

…Afară, neaua firea-a potopit-o –
Iar eu, la tine-n suflet am zbughit-o…
Ştiu, am venit, cumva, cam nepoftit -
Nu mă-alunga – mi-e frig şi-s ostenit…

Colind de fiu risipitor - de Boris Ioachim

Vreau de-acasă s-o întind
Pe furiş, ca să-ţi colind,
Un colind ce l-am rostit
Pe când eram puşti smintit.

Şi cătam, cătam de zor,
Steaua sfântă-a magilor
Iar sub vraja fulgilor
Mă simţeam nemuritor.

„Leru-i ler, hei, leru-i ler! ”
Tot cântam, zâmbind spre cer.
Aşteptând ca, mintenaş,
Să primesc, de sus, răvaş

Cum că Domnul s-a născut
Într-un grajd ce l-am văzut
Într-un vis neprihănit
Ani la rând, neobosit.

Şi voiam ca Domnul bun
Să îi dea lui Moş Crăciun
Să-mi aducă ce-mi doream:
O crenguţă dintr-un ram

Ruptă dintr-un brad aflat
Sus, în cerul înstelat
Şi cu ea, în mâini, să ştiu
Că sunt bun, frumos şi viu.

Ani, ca fulgii, s-au topit
Eu – crenguţa n-am primit
Căci în patimi îmbăiat
Drumul drept nu l-am aflat.

Azi, când nu-s frumos nici bun,
Nu mai cred în Moş Crăciun
Dar tot cred ce-am tot crezut:
Că pe acest glob trist, de lut,

Domnul se naşte, umil,
Într –un suflet de copil
Şi-n grajdul sufletelor –
Pace-aduce tuturor.

…Nu-i zăpadă, ci doar vânt,
Dar la uşa ta eu cânt,
Pe când dormi, visând frumos –
„Astăzi s-a născut Hristos! ”…

Colind de dragoste - de Boris Ioachim

Fată frumoasă, în iarna grea,
Hai, încălzeşte-mi tu inima
Colind la geamul tău luminos –

Mi-e frig, dar să intru – mă simt sfios.

Sfiala-mi vine dintr-un trecut
Care mă doare – sau m-a durut…
Copilăria-mi, ca şi un fulg,
Topitu-s-a, parcă, pe brazdă de plug.

Fată frumoasă, în casa ta,
Nu e tristeţe – ca-n inima mea
Ci-i veselie şi-un brad frumos –
Colindu-mi devine prea dureros.

Dar îl tot cânt, cu lacrimi în glas -
Colindul meu, parcă-i, de bun rămas
Căci nu mai pot – sau n-am fost copil
Ci doar un bătrân urât şi umil.

Acum în casă de m-ai chema
Fată frumoasă, eu n-aş intra
Chiar de-mi eşti dragă şi te iubesc –
Gheaţa din suflet nu pot s-o topesc.

Fată frumoasă, acum voi pleca
Unde mă duce tristeţea mea
Te las cu căldura-ţi şi bradul frumos –
Mă cheamă lutul cel friguros…

De iarnă - de Boris Ioachim

De aspră iarnă, albă-i toată firea…
Tu, primăvară, cam pe unde eşti?
Şi, tu, iubito, mai ştii ce-i iubirea? –

Căci nu-mi mai spui deloc că mă iubeşti.

De sticlă rece, parcă, mi-e obrazul
Şi sufletul – un bulgăr îngheţat…
Sub crivăţ şuierat mi-aplec grumazul,
Iar tu, iubito, cred că m-ai uitat.

Cu fulgi de gheaţă, trupu-îmi biciuieşte,
Această iarnă – cu răceala sa…
Un gând întunecat mă împietreşte –
Că, poate, nu mai eşti iubita mea.

Mă înfăşoară iarna-n alba-i haină,
Cum înfăşoară giulgiul alb un mort…
Iubito, pentru mine, eşti o taină -
Şi-o rană ce în inimă o tot port.

Cândva, mi-era destul, numai o clipă,
Să te gândesc – şi sufletu-mi lua foc
Şi c-o bătaie, scurtă, din aripă –
Spre tine, avântat, zbura - pe loc.

Acum e aspru şi învelit în nea,
Iar pe sub nea, e-o pudră de cenuşă
Şi nu mai poate, deşi mult ar vrea,
La tine-n suflet - să mai bată-n uşă.

Hei, albă iarnă, searbădă şi grea
Şi rece, cum mi-e sufletul acum,
Hai, du-te-acolo unde-i casa ta
Şi primăverii calde lasă-i drum.

Iar tu, iubito, poate că-n april,
La mine, surâzând, vei reveni
Şi, poate-n sufletu-mi, uşor, tiptil –
Te vei întoarce într-o-nsorită zi…