Sărbători, sărbători! - de Elena Valeria Ciura

Câtă splendoare
În neaua cea mare!
Se bucură şi-o ghindă

Lângă prag, în tindă.

Fulguie afară,
Foc în şemineu,
Moşu sare coşul-
Sacu-i tare greu!

Aduceţi săniuţa
Şi blăniţa caldă-
Până darurile-mparte
Stelele înşiră salbă,

Compuneţi o scrisoare,
Noi scriem un poem,
Tu desenează iarna,
Cântaţi un colindel!

Despre cel ce-n iesle
Astăzi s-a născut ,
Despre magi şi stele-
Un nou început!

Şi la drum, pe înserate ,
Prin nămeţi vom colinda ,
Şi la fiecare casă,
Pe Domnul vom lăuda!
Decembrie, 2012

Triste zile de toate zilele - de Elena Valeria Ciura

Mă rog de voi stele
Să-mi luminaţi însingurarea-
A fugit speranţa,

A murit ispita,
S-a întors, purtată de dor,
Rănită de amor
În sticla mată a viselor...

Cine-ar mai vrea
În paiul genelor
Să pună verde crud
Şi în amurg
În loc de stele
Să aprindă de la ele
Smaralde
Sub încercănate cercevele
Doruri-
Dorurile mele?

MOŞ NICOLAE de Elena Valeria Ciura

Atârnă ghemuleţe argintii prin pomii goi,
Ierburi uscate mai foşnesc sub obositul pas,
Noi aşteptăm ca Moşul să vina din oraş-
Da-l vor vedea doar îngerii din noi!

Sân Nicoară, Miculaş , Moş Nicolae-
Eşti al nostru,
Orişicum ţi-am zice!
Mii de ochişori te-aşteaptă,
Uitându-se-n ghetuţe lustruite.

Se-aude-un zgomot surd în coş
Un elf şi-un moş,
În loc de fum, au scos
Daruri multe, dar şi nuieluşe-
Pentru cei mari ,
Dar şi pentru cei mici
(aşa cum scrie în scrisorile de pe aici!)

Moşul scutură barba,
De mâine va ninge, copii!
Şi ziua va creşte şi rodul se-ncearcă,…
Ghetuţele-s gata? Moşul va veni!

Copiii buni îşi vor găsi cu toţii darul-
Dar, spuneti şi-o poezioară ,
Moşul vă ascultă harul!
Căci nimeni nu il vede,
Doar îngerii îl ştiu,
Se spune că trăieşte
Singur în pustiu.

Că nu mai are casă,
El tot a dăruit!
Avere nu mai are,
Pe săraci i-a procopsit,

Dar sufletu-i ales,
În fiecare an
Mai caută,
Şi chiar găseşte,
Câte-un gologan,

Din care, nu se ştie,
Cum ies atâtea daruri!
EL este iubit de sfinţi
Şi-ncununat cu lamuri!

Cititor de gânduri... de Nicoară Nicolae-Horia

Cititor de gânduri, Nicolae,
Cu Alfabetul dragostei în mâini,
Așa mi-au spus acolo în copaie
Când mă scăldau părinții mei români.

Maghiari de ar fi fost ori nemți, totuna,
Porunca lor era atât de clară,
Tot neamul să-l iubești întotdeauna,
Pe cel de-aici, pe cel de dinafară

Și toată viața, din puținul tău,
Să o împarți egal, fără cruțare,
Sărac de ești, să nu îți pară rău,
Ce fericit e cel ce dă și are!

Cuvintelor ce ies din gura ta
Să nu le poruncești nicicând să tacă...
Nici nu mai știu de dincolo de stea
Moș Nicolae vine-acum ori pleacă?

Aș vrea să-mi lumineze iar în pag,
Când toată zarea-i plină de colinde,
Eu l-am iubit nespus și mi-a fost drag,
El, Moșul, dăruiește și nu vinde!...

DE ALB ÎNSTRĂINAT - de Popa Ines Vanda

Îți voi pleca din suflet la fel cum am venit,
Tiptil ,fără de veste, de alb înstrăinat,
Mă voi întoarce-n zeghea statuii de granit,
În vitregia iernii și-al timpului oftat.

Mă voi retrage singur pe geana unui nor,
Să nu aud suspinul viorii îndoliate,
Cu ghimpele tristeții în plânset de cocor
Troițele iubirii le voi topi pe toate.

Nici nu m-ai dat uitării, dar nici nu mi-ai rămas,
Te-ai risipit în gânduri, făcând din mine rug,
E dăruit inelul, port lanțuri de ocnaș,
Îmi sunt tot mai străină, iubirea mi-este jug.

Ce-aș mai putea să-ți fiu în infinita iarnă,
Decât surâsul mării din scoicile cernute,
O crizantemă tristă născută dintr-o rană,
Sărutul unei umbre de mari iubiri pierdute.

Ne-am gasit iubire… de Lacrimioara Lacrima

Ne-am gasit iubire
Cu mult timp in urma
De-atunci, eu cu tine,

Suntem impreuna,
Ganduri impletim
De-o vreme-ncoace
Caci noi ne iubim
Si asa ne place…
Ne-am gasit iubire,
Noi ne-am daruit
Multa fericire
Precum am putut,
Totu-i ca in vise
Asa minunat
Fara legi ce-s scrise
Dragostea-am urmat,
Iar luceste luna
Seara in amurg
E-nceput de iarna
Inima-mi ascult
Ne-asteptam cu dor
Prin scantei de stele
Doar de atatea ori
Ne-am vorbit prin ele…
*
Ne-am gasit iubire
De acuma stim
Ca fara sfarsire
Pe un drum pasim,
Esti raza de soare
Ce o lumineaza
Eu, frumoasa floare,
De tine aleasa,
Vapaia iubirii
E mereu aprinsa
Torta nemuriririi
Ce nu sta ascunsa
Chiar de-as fi o apa
Sa scald dragostea
Ea in orice clipa
Ar arde in ea…
Oare ce ne-am face
Unul fara altul?
Sufletul ne-ar tace
Searbad ne-ar fi gandul,
Poate, in tristete,
Singuri ne-am trezi,
Fara frumusete
Viata noastra-ar fi…
*
Ne-am gasit iubire, fara cautare…iata, ne-am aflat…intr-o lume mare…

Si eu iubesc Romania de Stelian Maria

Eu imi iubesc pamantul si imi iubesc poporul
Si tara-n care mama mi-a aratat lumina,
In care tata mandru isi manuia toporul 

Sapand cu el in lemnul ce-mi strajuia gradina.

Eu imi iubesc padurea si imi iubesc Carpatii,
Cu aur pe sub unghii taranii plini de roua,
Si dunarea ce-ndeamna catre unire fratii,
Catre o tara mandra in lumea noastra noua.

Dar nu-nteleg cum unii, din cei ce n-au de stire,
Ca le atarna-n barba problemele si mucii
Si-n loc de tara mandra, altar de preasfintire,
Ei musca din cadavre iubindu-si politrucii !

Stelian Maria,
2012.11.30, ora Romaniei 01,31
Svängsta, Suedia

În fiece noapte de Veronica Simona Mereuta

e ziua ta,care nu vrea să adoarmă
alintă un graur pierdut într-o iarnă
gângurit despre timp amnezic de trecere

pot să te pierd ca fluturilor urma
şi raza de soare unde praful e stăpân bun
efemer de clipa uitată
neştearsă fereastră de zumzet

podoabă de noapte bună
mă culcă pe urechea cea surdă
de când o cântă luna plină
de nerostit

29.11.2012
VeSMe

Neînfricat de Veronica Simona Mereuta

şi nu făr' de teamă,
privesc spre mine dincolo de procentul de morbiditate
al fiecărui naiv 

hohotul de râs face cât multiple şedinţe de psihoutilitate
în cuib de rândunică
acasă nu e un deziderat incert
ploaia pătrunde numai acolo unde e dorită,altfel e ...guturai

mintea te amăgeşte superior
asculţi urma buzei crăpate post mortem medalie
ai vrea să-ţi mai crească iarbă lunea
peste tot ce-i fără rost într-o dambla
de dulce,de amar,de post...n-au habar de ordinea dezordonată
că-i hamac de vremuri bune sau balansoar
inima îţi bate întotdeauna
către paradisul pierdut personal

29.11.2012
VeSMe

PĂMÂNTUL, ÎN PALMELE TALE… de Ioana Burghel

-Tu nu oboseşti niciodată, bunico? întrebam eu, nedumerită, pe bunica mea, o fiinţă mică de statură şi foarte inimoasă, care veşnic răscolea pământul cu o sapă ce-mi părea mereu a fi peste puterile ei.

- Nu, draga mea, când obosesc, mă aşez, uite aşa, pe pământ, cu faţa către cer şi stau câteva momente în contemplare, cu braţele întinse în cruce şi simt cum pământul îmi dă putere. Ţin şi pământul şi cerul cu palmele. Să nu uiţi niciodată, când îţi va fi greu, aşează-te câteva momente pe inima pământului, ca şi când l-ai cuprinde cu braţele, ca şi când l-ai cuprinde cu palmele, ca şi când inima ta ar bate acolo, în inima lui. Pământul îţi va da totdeauna forţa şi puterea de care ai nevoie.

-De ce? ,,De ce,,-ul meu a rămas suspendat de atunci între cer şi pământ.Între glasul bunicii şi glasul pământului, între trupul pământului şi infinit… Singură aveam să aflu toate răspunsurile.

Rând pe rând, bunicii se întorseseră în Casa Veşnică. Spaţiul şi Timpul îi cuprinseseră pentru totdeauna. În liniştea de dincolo de linişte a cimitirului se aşezaseră cuminţi, într-u odihnă veşnică în acelaşi lut din care, cândva se întrupaseră, în acelaşi pământ pe care-l respectaseră şi-l munciseră, pe care asudaseră cu aceeaşi durere şi iubire, apărându-l, uneori, de parcă ar fi fost un membru al familiei.

Alerg deseori, desculţă, prin iarbă sau prin rouă şi sub tălpile mele simt cum se sting toate durerile, simt sulfinile cuprinzându-mă a mângâiere, simt vântul şăgalnic, răscolindu-mi părul şi trupul, sunt doar eu şi veşnicia! 

Şi, într-un târziu, îmi aşez trupul şi sufletul obosit, în braţele pământului:

-Primeşte-mă, te rog! Sunt parte din tine. Sunt fărâmă de lut, de lut însufleţit. Prin venele mele curge verdele sângelui tău, răscolitor în fiecare primăvară, sunt rodul auriu al lanurilor crescând sub rugul macilor sălbatici, în sărutarea de foc a verilor în amurg, hrănind alte trupuri, sunt cântecul toamnelor desfrunzind arborii în curcubeu, sunt albul etern al iernilor iubind trupul tău. Primeşte-mă, te rog…

Mă ghemuiesc la pieptul pământului şi el mă cuprinde ca un iubit. Îi simt răsuflarea. Îi simt inima. Ascult cum respiră. Îi primesc mângâierea şi sărutul. Ştiu. Pământul e viu! Mai viu decât mine sau eu sunt viul pământului.

Cu braţele întinse în cruce aştept răstignirea ierbii. Ochii mei privesc ochii albaştri ai cerului. Sufletul meu e doar o plutire între o nemărginire şi un adânc. Sunt şi adânc şi nemărginire. Îmi vor sângera palmele într-un altfel de curcubeu.

Cândva, din sângele meu, vor creşte mesteceni. Din gleznele mele se vor hrăni cerbi tineri şi vulturi, iar palmele pământului, din inima mea vor modela păsări şi fluturi şi zboruri…

Poate că am să desenez pământului o rană cu trupul meu nevolnic. Poate că voi duce pământului prea multă durere, prea multe lacrimi…poate că…..Pământul întotdeauna va ştii de ce întind, din trupul meu o cruce.

-Mă doare, bunico şi obosesc mai mult cu fiecare zi…

-Aleargă, copilă! Aleargă…trupul tău e podul dintre pământ şi cer. Lutul creşte nemărginirea. O singură apă, un singur drum…

-Întinde-ţi palmele şi cuprinde-l, aşază-ţi trupul peste trupul lui şi pământul va ştii să-ţi primească iubirea.