aleile triste în parcuri aşteaptă
zăpada să vină cu albul decor,
la fel cum în Mai flori de măr se îndreaptă,
spre ele în ritmuri de zbor de cocor.
înalţă rugi grele spre nori şi ocară,
cerându-le aspru să ningă îndat`
aceştia se-ascund înspre zări şi-ntr-o doară
presară spre ele doar stropi picurat.
Noiembrie, ploaie ... e o blasfemie !
anunţă tot parcul cu glas hotărât
şi roagă o cioară să ducă solie
la vânt să-i ajute să ningă cernut.
iar Eol se-ndură, înalţă suflare
şi mână din urmă puhoaie de nori
ce-nnegură zarea cu-a lor supărare,
închid orizonturi şi-ntunecă sori.
apoi în rafale de viscol descarcă
troiene de nea peste parcul proscris,
ce vor conteni doar când vântul remarcă
schimbat peisaju-n tărâmuri de vis.
sub alba hlamidă o bancă icneşte,
aleile triste sunt prinse-n covor,
o creangă de măr apăsată trosneşte,
tot parcu-i strivit sub povara din nor.
şi iar glasuri iuţi mai încearcă solie,
spre Eol prin cioară trimis-au cuvânt,
să-mprăştie norii şi soarele vie,
omăt să topească în reavăn pământ.
aleile triste azi gânduri îndreaptă
spre astru s-adune tot albul decor,
mai bine-i în Mai când flori albe aşteaptă,
spre ele în ritmuri de zbor de cocor.
