Flămândă cădere din ceruri de patimi,
Nuntită durere în toamnele noastre,
Zăpadă de griuri şi poduri de lacrimi
În vise pierdute, aproape albastre.
Bogaţi cerşetori şi străzi prea înguste,
O iarnă ce-şi cere dreptul la viaţă,
Doar oameni ce strâng, sărmane lăcuste,
E ora când sufletul trist îmi îngheaţă.
Fuioare de vânt se înnoadă în noapte
Şi tu îmi rămâi atât de departe;
Mă doare a vară în toamnele mele
Şi nu eşti cu ele, şi nu eşti de ele!
Cetăţi dărâmate, castele de frunze,
Săruturi de mare păstrate pe buze,
Cortegii de corbi, plăpândă ninsoare,
O viaţă-şi caută de mine cărare.
Străine cântări în apusuri de lavă,
Iubiri ce se pierd între imnuri de slavă;
Mi-e toamnă, mi-e iarnă, mi-e atâta pustiu
Şi dor mi-e de tine. De când? Nu mai ştiu.
Şi ploaie de gânduri dezlănţuie-n toamnă
Dorinţe ascunse, de tine îndeamnă!
Te reinventez într-o mie de feluri,
Iubiri înviate în umeri de ceruri.
O iarnă aştept, să mă ningă tăcere
În suflet rănit, obosit de durere,
Icoane de gheaţă minuni să îmi facă
Şi ochii-ţi străini din nou să mă placă.
Aştept viscolită de zile sticloase
Fărâmă de vară în tine, străine,
Şi îngeri căzuţi de nopţi păcătoase
Îngână speranţe, te poartă spre mine.
O mie de feţe, o singură moarte,
Copaci feciorelnici vor arde în noapte,
Străjeri de-ntunerici în ceruri de toamnă
Şi dorul de mine, iubite, te cheamă.
Străine cântări în apusuri de lavă,
Iubiri ce se pierd între imnuri de slavă;
Mi-e toamnă, mi-e iarnă, mi-e atâta pustiu
Şi dor mi-e de tine. De când? Nu mai ştiu.
Bogaţi cerşetori şi străzi prea înguste,
O iarnă ce-şi cere dreptul la viaţă,
Doar oameni ce strâng, sărmane lăcuste,
E ora când sufletul trist îmi îngheaţă.
Fuioare de vânt se înnoadă în noapte
Şi tu îmi rămâi atât de departe;
Mă doare a vară în toamnele mele
Şi nu eşti cu ele, şi nu eşti de ele!
Cetăţi dărâmate, castele de frunze,
Săruturi de mare păstrate pe buze,
Cortegii de corbi, plăpândă ninsoare,
O viaţă-şi caută de mine cărare.
Străine cântări în apusuri de lavă,
Iubiri ce se pierd între imnuri de slavă;
Mi-e toamnă, mi-e iarnă, mi-e atâta pustiu
Şi dor mi-e de tine. De când? Nu mai ştiu.
Şi ploaie de gânduri dezlănţuie-n toamnă
Dorinţe ascunse, de tine îndeamnă!
Te reinventez într-o mie de feluri,
Iubiri înviate în umeri de ceruri.
O iarnă aştept, să mă ningă tăcere
În suflet rănit, obosit de durere,
Icoane de gheaţă minuni să îmi facă
Şi ochii-ţi străini din nou să mă placă.
Aştept viscolită de zile sticloase
Fărâmă de vară în tine, străine,
Şi îngeri căzuţi de nopţi păcătoase
Îngână speranţe, te poartă spre mine.
O mie de feţe, o singură moarte,
Copaci feciorelnici vor arde în noapte,
Străjeri de-ntunerici în ceruri de toamnă
Şi dorul de mine, iubite, te cheamă.
Străine cântări în apusuri de lavă,
Iubiri ce se pierd între imnuri de slavă;
Mi-e toamnă, mi-e iarnă, mi-e atâta pustiu
Şi dor mi-e de tine. De când? Nu mai ştiu.
