Amprenta sufletului tau de Nuța Istrate Gangan

Evenimentele prin care treci dau forma continutului din care esti alcatuit.

Asa cum suntem blonzi sau bruni, inalti sau scunzi, timizi sau nu, tot asa si sufletul nostru are forme si alcatuiri diferite.

In momentul in care ajungi sa-ti cunosti sufletul intr-adevar, incepi sa intelegi tot ceea iti era de neinteles privind reactiile tale ca om in fata evenimentelor prin care ai trecut, sau care te-au trecut prin valtoarea lor cu sau fara consimtamantul tau.

In mare parte esti vinovat de cauza dar nu esti vinovat de efect. Suporti efectul doar pentru faptul ca nu ai stiut sa previi cauza.

Pe parcurs iti modifici proiectul initial, dar niciodata materia prima din care esti construit.

Nu poti.

Dar poti duce o continua lupta.

Fiecare avem o amprenta a sufletului. Suntem unici in trairile noastre desi, ciudat, de foarte multe ori avem impresia ca si altcineva are aceeasi amprenta sufleteasca. Si cand intalnesti aceea persoana, simti. Chiar daca universuri va despart.

Treci prin ceea ce am trecut si eu, ca a fost de bine, ca nu a fost, dar trairea, sentimentul si emotia sunt diferite. Nu stii prin ce trece cineva doar pentru simplu fapt ca si tu ai trecut prin aceeasi intamplare sau eveniment. Pana la urma nu conteaza evenimentul ci trairea evenimentului. Durerea sau bucuria, tristetea sau exuberanta. Motivul poate este acelasi, reactia, diferita.

Cred ca oamenii cu care esti sau vrei sa fii si sa ramai, sot, sotie, prieteni reali, amanti parteneri, desi poate iti sunt total opusi ca fire, principii si politici, totusi au amprenta sufleteasca asemanatoare cu amprenta sufletului tau.

Este greu sa intelegi reactiile cuiva, daca nu-i intelegi personalitatea. Nu am spus sufletul. Cred ca este aproape imposibil sa cunosti 100% interiorul cuiva. Sa-l cunosti intr-adevar.

Pentru ca nimeni nu ti se va dezvalui niciodata in intregime. Si nici tu, lor.

Si nu din cauza firii secretoase sau din cauza legendarului gram de mister...

Ci pentru faptul ca asa suntem construiti.

TIMP IROSIT de Irina Nedelciu

Te văd străine-n noapte

Cum mă priveşti adânc

Iar ochiul tău mă arde,

Văpăi din trup arunc.

În stânjenit mi-e suflul

De-atâta tremurat.

Am irosit eu timpul ?

Prea mult am aşteptat.

Acum am începutul

De capăt l-am luat,

Păşesc stilat pe drumul

Pe care l-am marcat.

Am irosit prea mult

Din timpul meu trecut

Tot aşteptând în gară

Un tren ce mult l-am vrut.

Acum, eu văd străine

Cum inocenţa ta

Se-aruncă către mine

Sărutul să mi-l dea.

Cu caldă eleganţă

Aştept să îl primesc

Priveşte a mea faţă:

Eu timp nu-mi irosesc!

În lacrimă priveşte

Nobleţea-mi din adânc

Şi-n taină chibzuieşte

De vrei să ai mai mult.

Căci timpul mi-e duşmanul

Lipit de ochiul stâng,

Îmi sapă când e anul

Un şanţ adânc, mi-e rug.

Mai rasuceste-mi cutitul din inima, te rog... de Nuța Istrate Gangan

Ne place nu ne place, toti il avem. Unii de doua zile, altii de 20 de ani, poate un diferit cutit, dar aceeasi durere cand cineva ni-l rasuceste.

In acel moment simti durerea, laser care iti trece prin carne si simtire. Pentru o clipa chinuitor de lunga simti cum trupul ti se sfarseste, inima ti se strange intr-o menghina nemiloasa iar creierul iti este incins in cercuri fierbinti si dureroase.
O secunda doar...
Apoi durerea se diminueaza, caldura te cuprinde usor si carnea ta indurerata devine cicatricea care se infasoara innebunitor de incet in jurul lamei otelite.
Ramai sfarsit cu capul cuprins in palme. Fruntea fierbinte, care iti exploda acum cateva trairi in urma, ti se racoreste iar cercurile durerii se desfac unul cate unul, lasand sangele sa-ti alinte molcom si binefacator creierul.

Durerile ne fac bine. Ne otelesc, ne pregatesc, ne ucid si ne invie. Ii uitam pe cei care ne-au infipt cutitul drept in inima dar durerea n-o uitam niciodata. Iar cicatricea sta martora.
Unii o purtam mandri, altii o ascundem sub valuri intunecoase. Din cand in cand lasam o palma calda sa ne-o atinga sau buze fierbinti s-o rascoleasca. Si, intr-un fel ciudat, ne e dor de durerea aceea care ne-a ucis pentru o secunda, care ne-a purificat si ne-a facut noi-nouti.

Mai doare-ma o data, mai plange-ma o data, mai vindeca-ma odata...
Mai rasuceste-mi cutitul din inima...te rog...

Aproape... de Alexandra Manea

Aproape cuvânt nerostit, 

născut într-o privire 
adâncă precum necuprinsa depărtare
şi plină de-nţelesuri, 
ca un asfinţit alunecând 
în valul însinguratei mări...


Aproape şoaptă de iubire, 
încătuşată în temniţa sufletului,
dospind acoperită cu ierburile
încâlcite ale dorurilor înfrigurate, 
ce murmură neobosite descântece, 
cu iubire picurând din glasul stins... 

Aproape vis trezit de frisonul 
unui gând stingher 
al unui mâine fără plural,
în care noi se destrămă în tu şi eu,
coşmar hrănit de temerile atât de reci 
ale unui sfârşit nemeritat...

Aproape clapă mută de pian, 
răsunând cu acorduri tandre 
în miezul unei tresăriri neprihănite,
ce absoarbe armonia universului
într-un sărut alb, 
ca sideful unei flori de cais...

Aproape suflet rătăcind în zbor 
pe-un crâmpei din cerul nopţii,
sorbind însetat o lacrimă, 
ce mângâia obrazul lunii sfioase, 
din care-a răsărit în noi 
copacul iubirii făra hotar.

Podul amintirii de Ene Adrian Daniel

Stau pe podul amintirii,
Pe alocuri e surpat.
Strâng în braţe trandafirii
Ce-i iubeai tu altădat.

Eram mici, cuprinşi de sete
În al dragostei torent,
Te-alintam pe negre plete,
Mi-era gândul inocent.

Ne-nveleam cu iarba crudă,
De lume ne ascundeam,
Nu vroiam nimeni s-audă
Suspinul când ne iubeam.

Aveai gust de primăvară,
Purtai rochie cu flori,
Făceai trupul să-mi tresară
Ca roua căzută-n zori.

Aveai gust de vară caldă.
Raza soarelui târzie
Îmi făcea, mâna să cadă
Pe-a ta piele aurie.

Aveai gust de toamnă blândă,
Sânii dulci când sărutam,
Luna sus stătea la pândă,
Două stele mângâiam.

Aveai gust de iarnă rece,
Cer senin fără de nori,
Pe sub pod, acuma trece
Un buchet cu alte flori.

Merg, pe lângă balustradă,
Mă îndrept spre infinit,
Bătută de ploi, zăpadă,
Scândura a putrezit.

Curge repede la vale
Timpul ce a fost odat',
Din fire arunc petale,
Într-un râu învolburat.

Gold rush de Nuta Istrate Gangan

Chiar asa, ce iubim de fapt?

Iubim ochi frumosi si trupuri fierbinti sau iubim minti frumoase si gesturi romantice? Iubim cu ochii, cu inima sau cu mintea?

Incepem sa iubim ceva si sfarsim prin a iubi cu totul altceva pe masura ce timpul trece si iubirea evolueaza?

Iubim omul care este sau omul care credem ca este?

Nu ti s-a intamplat sa vezi cupluri in care partenerii sunt total diferiti ca aspect fizic si sa te miri:"Ce-o fi vazut dom'le la ea/el?"

Suntem sclavii frumosului fizic sau a frumosului interior?

Conteaza ce-i frumos in ochii altora sau conteaza ce gasesc eu frumos?

Cred ca la inceput suntem indragostiti de proiectia noastra in ochii celuilalt. Iubesti persoana care ai devenit in preajma persoanei iubite. Devii mai romantic, mai tandru, mai copilaros, incepi sa folosesti nume stupide, expresii pe care numai celelalt le intelege, incepi sa-l privesti intr-un fel anume si poti paria ca stie in orice secunda exact ce-ti trece prin cap.

Iubim mai intai omul care am devenit, iubind. Te iubesti pe tine insuti, iubind pe altcineva.

Chiar daca iubirea ta este fara raspuns.

Te-ai indragostit de o himera. Nimic mai adevarat...

Omul acela pe care il vezi tu, nici macar nu exista de cele mai multe ori...

Numai dupa ce iubirea se "aseaza" si se cimenteaza.numai atunci realizezi de fapt de cine te-ai indragostit.

Si daca esti norocos continui sa iubesti ce vezi cu ochii larg deschisi, la rece, fara fierbinteala inceputului.

Fabricatia mintii noastre se poate transforma in omul de care avem nevoie sau cel de care trebuie sa fugi fara sa privesti inapoi.

Te invinovatesti ca ai iubit iubirea, ca te-a orbit cu ochi frumosi, trup fierbinte, minte frumoasa si gesturi romantice.

Dar cine te-a orbit de fapt?

Cat a fost realitate si cat a fost imaginatie ?Cine este de vina, de fapt?

Nimeni. Nici ea, nici tu.

Pentru ca asa e de cand lumea...

Iubirea ne transforma in zmei si Cosanzene, dar si in orbi cu ochii largi deschisi.

Iubirea e un teren minat.

Dar nu poti pasi in iubire ca pe un teren minat. Devii curajos si nu-ti pasa ca jaratecul iti arde talpile. Ba chiar iti place.Noi, oamenii, in cautarea iubirii, suntem ca si acei cautatori de aur, acei nebuni care au plecat in lumea larga sa-si gaseasca rostul.Toata viata cautam, cernem si la urma ne rugam sa ramanem cu niste stropi de aur.

Si daca ai norocul sa ramai, transforma-ti aurul in giuvaer nu in moneda de schimb.

Si apoi investeste in aur.

Iar daca nu ai avut noroc si ai ramas in sita numai cu pietre, nu dispera.

Nu poti construi nimic pe lumea asta fara piatra.

Indragostit de Vali Zavoianu

Pe portelanul coapsei si netezimi de san
Ai scris saruturi tandre cerand sa mai raman
Si ai vorbit cu luna sa stea pe cer mereu
Sa fie noapte vesnic si soare sa-ti fiu eu....

Pe brate si pe umeri, pe gatul gratios
Ai scris la fel saruturi in felul tau frumos
Si ai vorbit cu marea sa-mi dea din mreaja ei
Sa-ti fiu cea mai frumoasa femeie-ntre femei....

Si-n par mi-ai prins un zambet si-n palme sarutari
Uitand apoi de luna, de noapte si de mari
Si ai vorbit cu timpul sa stea in loc mai bine
Sa fim atat de-aproape, sa fii mereu cu mine.

Carnaval de Vali Zavoianu

Ce carnaval bizar era pe străzi aseară

Oraşul mirosea a flori de liliac
Plutea un vânt călduţ de-adio primăvară
Peste pestriţa lume, îmbrăcat în frac.

Doamna Minciună dănţuia la braţ cu Banul
Ipocrizia-şi căuta un partener
Luxuriant ca ea şi-aparţinând de clanul
Ce face bişniţă cu stelele din cer.

Dansau nebun aceste măşti schimonosite
Participând la carnavalul deşănţat
Şi chefuiau la mese pline aurite
Bârfind şi etalând un aer elevat.

Doar liliacul pe o stradă mai pustie
Se plânge primăverii-n triste simfonii
Cum că Iubirea zace-nchisă-n puşcărie
Şi Adevăru-l mai găseşti doar la copii.

Adio primăvară- cântă liliacul
Oraşul plânge c-o mască fistichie
Îşi vinde vântul la un colţ de stradă fracul
Iubirea zace închisă-n puşcărie.

IUBITE-MI EŞTI DEPARTE... de Irina Nedelciu

Îmi număr neputinţa în zile tremurânde

Îmi număr tot ce-n noapte mă sperie sau râde

Şi totul, totu-mi cade în lacrimile multe,

Iubite-mi eşti departe, la poalele de munte.

Amic ţi-e Caraimanul cu-o Cruce sus pe munte

Te cheamă-n nerăbdare în noapte să te-asculte

În zilele cu soare te scoate la plimbare

Iubite-mi eşti departe, cărarea mi te-ascunde.

Trufaşele cascade te spală zi şi noapte

Şi-n susur de izvor te-ncântă cu-al lor dor.

În mângâieri de picuri te pierzi printre nimicuri,

Iubite-mi eşti departe, tărâmul ne desparte.

Trecut-au anii doi de când te-ai rupt de noi

Năprasnicele zile m-au împânzit prin file

Uitată-n astă lume îmi uit şi al meu nume,

Iubite-mi eşti departe, o lume ne desparte.

Pierdută în neştire am gândul tot la tine

Privind al tău mormânt în picuri mă scufund

Iar lacrima-ţi din cer o simt pe frunte , pier,

Iubite-mi eşti departe, iar doru-mi râde-n noapte.

Căzută printre şoapte, un bâiguit de moarte

Îmi asupreşte-n buze şi-un strop de sânge-mi curge

Acoperă hârtia, cuvântu-şi ia frăţia

Iubite-mi eşti departe, lumina mea e noapte.

NOUA LUME de Irina Nedelciu

Păşesc rătăcită...

prin crânguri desfrunzite

ţinând de mână..

...singurătatea.

Nu văd nimic.

Ochii-mi sunt în ceaţă

...o ceaţă neagră

în cenuşiul ei...

umed.

Gândurile-mi...

ţipă deznădejdea...

înotând de zor

în apa lăcrimândă.

Durerea lor sfâşietoare

...îmi rupe sufletul

...deja plăpând ...

de loviturile vieţii.

Inima-mi tremură

...tăcută...

sângerând în pulsul ei

...în ascunzisul în care

se cuibărise...

cândva...

sfioasă şi timidă.

Cerşea parcă...

în tăcerea ei

o rază minusculă de lumină

să poată aprinde

opaiţul odăii...

prea reci

în prag de iarnă.

Ca un răspuns

al durerii...

Dumnezeu

a privit către mine..

spunându-mi înduioşat

să merg la capătul crângului

acolo voi găsi

 o nouă lume.

Uimită şi plină de recunoştinţă

...am mulţumit 

Părintelui Ceresc

şi însufleţită de speranţă

am alergat...

să-mi găsesc...

Lumea.

Alergam disperată...

privind în stânga...

privind în dreapta...

să nu-mi pierd cărarea.

Frica...

de a nu vedea lumea

mă înebunea.

Dar... am vazut-o 

...ca o lumină

era ea...Lumea !

Păşeam uşor...

cu paşii mici ca de furnică

inima-mi era mică

tremura...

de prea timidă.

Sufletul

...îmi sta ascuns

cerceta...

de undeva de sus.

Vedeam florile...

coloritul şi parfumul lor

...îmi îmbătau simţurile.

Cântul lor legănat...

mă fermeca.

Eram ca un copil

...uimit...

uitat în inocenţă,

cu ochii mari, miraţi,

de atâta frumuseţe.

Ascultam înfiorată

cântul de legendă...

al falnicilor arbori

ce-şi revărsau înţelepciunea

dobandită...

de-a lungul veacurilor.

Apele cristaline

susurau înduioşate

cântul iubirii...

acompaniate parcă

de iarba verde...

de la mal.

Să fie aici Raiul ?

Să fi păşit eu...

în altă dimensiune?

Să fie doar un simplu vis

...efemer?

Dar ...iată ! 

ca un răspuns...

triluri de păsărele

în zbor dus...

îmi cîntau mereu

... de sus :

Bun venit !...Bun venit !

...nu e vis...

e marele paradis....