Singur de Costel Suditu

Din purpura privirii, ca picurul de ploaie

Ce vine şi tot vine născând picior de apă
Călcând molatec, însă adânc solul ce crapă,
Separ simţiri tăioase ce totuşi mă înmoaie;

E inima, ce bate ca lemn pe lemn în lanţuri;
Mai tare şi mai iute, mai iute şi mai tare,
Cum tremurul ce vine din spaimă în picioare
Când soarta te cuprinde cu-ale-ngrozirii valţuri;

Din şopotul tăcerii, ca solul ce vuieşte, un şarpe sâsîit
Vestind furtună mare din depărtări, devreme,
Peste ţinut în pace, ce nu ştie-a se teme,
Mă zdruncină cutremur nainte şi-nmiit;

Pierdută-i vela-n soare, când Marea liniştită 
cu valuri aţipite
Năuntru-i spumegândă, din când în când cu-n vârf
de lamă-ntoarsă;
Într-un un recif bătrân şi ciont îmi este ancora înfiptă
şi rămasă;
Îmi flutură gânduri retezate în vânt căutând haotic,
o inimă şi-o minte.