O madame... de Costel Suditu

Prin faţa uşii unei, biserici ortodoxe,

O madame stilată plimbă trei păcate;
Se gândeşte roasă de atâtea fapte
Că Mântuitorul iartă şi mimoze;

Cu privirea saltă cât de cât curajul,
Peste ţâţe, miezul unuia din ele
Urcă bluza-n barbă, sobră se repede,
Regăsită parcă, pipăie pavajul;

Lumea se cruceşte la vederea ei
Stând înghemuită peste prima rugă
Căutând iertare de la Domn s-ajungă
Chiar şi pentru unul dintre cele trei;

Răsuceşte-n suflet primul ei păcat,
Ce i-a dat Prea Sfântul Dumnezeu ca trup
Folosind momeală poftei ca de lup
În dezmăţ draconic cu bărbaţi în pat;

Roagă-n cruci domoale peste pieptul plin
Şi cu voluptate dar şi cu suspin
Iertată să-i fie şi-a doua-ncălcare
A poruncii sfinte pentru fiecare;

A minţit în viaţă şi a înşelat
Multe zboruri line peste bolta vieţii
Cum un soare dur spune dimineţii
Când răsare rece că-i doar înserat;

Tot făcând mătănii roşi îi sunt genunchii
Dar de pardoseala unei sfinte case
Nu de locul unde vieţuia cu farse
Şi urla ca fiara de-şi scotea rărunchii;

Nu simţea durere sau poate simţea
Dar credinţa clipei îi dădea aripă
Să-şi înnalţe simţul ca un fum din pipă
Peste cele rele valuri, o perdea;

Până-acum slăvea languroasă, trupul
Şi nu orişicum ci standardizat
Se-nchina la pofte; Încă un păcat
Ce-i întuneca şi-apăsa trecutul;

Parcă mai uşoară se simţea ieşind,
Loc avea de-acum pentru noi păcate;
Iar zâmbea cu ochii dând picioare coapte
Vântului s-arate omului dorind.