Viaţa ca o artistă de Costel Suditu

În fiecare zi refaci acelaşi drum
Fluturând în vânt cosiţele-ţi de aur,
Ce tânără erai!... mlădiţă ca de ulm
Te unduia-i în zare cu paşi sfioşi prin lauri;

Trecu atâta timp, din ochi nu-ţi pieri clipa
Când noi eram solfegiul iubirii pe pământ,
Nu vrei s-arăţi regretul şi nu accepţi risipa
Atâtor ani ce ninse în părul tău cărunt;

Priveşti zâmbind în zare, doar tu mă vezi venind
Cu tremurul ce-aşează atâtea amintiri...
Doreşti cu nerăbdare un vis îmbrăţişând;
Şi-acum mai simţi căldura de când eram doi miri;

Zâmbeşti cu ochii-n lacrimi şezând pe treapta prispei
Unde săruturi Lunii iubind sacrificam
Neştiutori atunci de poftele artistei,
Era frumos machiată, noi nu ne pricepeam;

Plecai din timp, rămas-ai doar tu pe treapta vieţii,
Zâmbeşti plângînd sub Lună, ştii că mai e puţin
Până la ceasul mare când roua dimineţii
Va fi pe-o nouă cruce cu mine-n cimitir.