CÂNTECUL SINGURĂTĂŢII de Boris Ioachim

Doamne, nu-i uşor ca să fii singur!

Dar în viaţa asta, ce-i uşor?
Şi fiindcă mă simt atât de singur –
Singur, ca un câine, o să mor.

Câţi prieteni am pierdut aiurea!
N-am ştiut defel ca să-i păstrez
Cu-ngâmfare mi-am purtat durerea,
Şi am rămas pustiu şi fără miez.

Doamne, ce urât e să fii singur!
Dar, în viaţă, ce nu e urât?
Şi fiindcă-s urât şi-atât de singur –
Ca pe-un ştreang urâtu-l port de gât


M-am hrănit cu planuri amânate
Că iubesc, am spus cu prea spor…
Şi fiindcă mă dor iubiri uitate –
Singur, ca un câine, o să mor.

Doamne, cât de trist e să fii singur!
Dar ce-i viaţa, dacă nu tristeţe?
Şi fiindcă sunt trist şi atât de singur –
Ceas de ceas tristeţea-mi dă bineţe.

Doamne, ce scârbos e să fii singur!
Dar, în viaţă, ce nu e scârbos?
Şi fiindcă-s scârbit şi atât de singur –
Scârba m-a pătruns până la os.

Doamne ce amar e să fii singur!
Dar ce-i dulce, oare, în astă viaţă?
Şi fiindcă-s amar şi mult prea singur
Zilnic, doar amarul mi-e dulceaţă.

Hei, ce plicticos e să fii singur!
Peste tot, în jur, doar plictiseală…
Plină de plictis îmi e viaţa –
Iar de fapte mari – nici pomeneală!

Doamne, cât de greu e să fii singur!
Dar în turmă parcă-i mai uşor?!
Şi fiindcă-am voit ca să fiu singur –
Singur, ca un câine, o să mor…