Amar de Camelia Armati

Amar ca fierea-mi este gândul, amar cuvântul,

Amară-mi este pielea, ieri- dulce ca și mierea...
Mă uit spre steaua tremurândă- pistol la tâmplă,
Mă uit la cerul ce se-afundă în verdea luncă;

Iarba-i amară din zori în seară- amară vară,
Cuțit de piatră spintecă-n seară căldură-amară,
Mă urmărește pelinu-n carne; visu-mi stă-n palme,
Mă răscolește, otravă-mi sare în ochi: sudalme. 

E greu, mă arde, e greu pelinul: făcut-au plinul,
De bucurie, vărsatu-și-au cu ură, din plin, veninul
Și apa-n care mă privesc e tulbure, grea și amară,
Îmi pun o stea la tâmplă: trag...gânduri să sară...

Mi-e dor de dorul dulce, de iarna clară, de scorțișoară,
Mi-e dor să-mi plângă un țurțure pe suflet-gheață iară,
Topită curge; prin mine-i același blestem: o neagră cruce,
Iar rătăcesc pe-un drum cu jar și-o singură răscruce...

Dacă adie, și vântul se strâmbă în volta-i spre boltă,
Gustul înjunghie prin pâinea de cer iar a revoltă.
Mă scutur cu silă, mi-e inima arsă și strânsă, debilă,
Amarul zvâcnește prin ea: cartea-i de-otravă subtilă.

Atârnă-așa greu amarul, atârnă-n străin sufletul meu,
Aș vrea din ochi să-mi lepăd darul, să-mi văd de drumul meu,
Frânturi de-amar se scurg prin venele-mi prea subțiate,
Bucăți de jar se plimbă-n iadul meu: amar și-n moarte.

Astăzi și-amarul mi-e amar și jarul mi-e prea jar,
Otrava din pahar o beau ...să-mi fie-n moarte har,
M-aplec să mă adun din funduri negre de genuni,
Povestea să mi-o spun...amară, necurățată cu săpun.

Adorm...iar perna-mi respiră: amară-i, moale și pustie;
Pe tâmplă-mi merge un coșar cu barbă lungă, colilie,
Pieptu-mi respiră o iarbă cu pelin: mai mor puțin,
Pe fruntea-mi albă mi se scurge-ncet o dâră de venin.

Plouă amar, iar inima-mi mustește o calmă deznădejde,
Din palme-mi cianura se lasă-ncet în vârf de dește,
M-aș duce pe un munte: otravă rece, albă-l podidește,
Urechea-mi susură încet spre buze: pocalul îmi dă veste.

Camelia Armati