Iubirea – câmp înţelenit de Boris Ioachim

De unde să mai scot cuvinte,

Cu glas uscat şi răguşit?
Şi cum să fac să mai ţin minte
Tot ce-am gândit, tot ce-am rostit?

Adun cuvinte şi secvenţe
Din ce-am vorbit, din ce-am trăit…
Le distilez pân’ la esenţe – 
Să aflu dacă te-am iubit.

Căci nu mai ştiu ce e iubire –
Ba, chiar mă-ntreb, dac-am ştiut…
În van scrutez prin amintire,
Să-ţi dau un chip – frumos ori slut.

Ce calmă-mi este, azi, secunda!
Căci timpul totu-a risipit…
Răceala-mi limpezeşte unda
Unei iubiri ce s-a topit.

Mi-e cerul minţii limpezime
De apă din izvor curat…
Dorinţe calme prind s-anime
Sufletul meu întunecat.

Întunecat de patimi grele,
Pe care-adânc mi le-ai sădit
Când-mi înfigeai pân’ la plăsele
Un dor ca fierul înroşit.

Ciudate-mi par acele ceasuri
Când trupul rece-ţi frământam
Şi când, cu gâtuite glasuri,
Despre iubire aiuram.

Tăcut îmi este astăzi glasul –
Nici nu mai ştiu pe unde eşti…
Tăcută-mi este clipa, ceasul –
Arar, mă întreb de mai trăieşti.

Iubire…ce bizar îmi sună
Acest cuvânt, azi, fără sens –
Când stă ascuns sub groasă brumă
Într-un alt veac şi univers.

Şi, totuşi, mai păstrez din tine
Fărâme calde din trecut:
Sclipiri de zâmbete senine
Şi umbra unui vag sărut.

Atât. În rest, albă uitare,
În minte mi s-a-nţelenit;
Şi ştiu răspunsul la-ntrebare:
Doar am visat – nu te-am iubit…