Vreau să mă nasc încă odată.
Pe roata olarului,
Dar fără nici un dor,Fără nici o istorie.
Să merg până la marginea pământului,
Și-apoi să urc sus, acolo…
Unde înfloresc stelele.
Așa o să leg frunzele copacilor
Cu o sută de culori,
Și o să vă apar după ploaie
Curcubeu răstignit peste lume.
în alb decor
cad fulgi în care mor
tăcutele secunde
în ritm sonor
răspunde inima
cu bătăi de aripi
chemării de dor
eu trec prin timp
mă-nalţ, cobor
respir
în geamătul zăpezii ;
cu care mă-nconjor
Am văzut o lumină pe vârful munţilor
Şi de dincolo de ficatul meu
Auzeam un ecou:
-„Şi euuu… Şi euuu”…
Deci, nu eram nebun ori nestatornic
Părerilor c-aş fi doar un ceasornic
Ce trebuie să-ndese
Anume înţelese
Tic-tac, tic-tac, secundele, identic;
Nu mai eram simetric.
Tu, cine eşti? - am întrebat
Ecoul,
Fără vreun semn, simţind c-a întrupat
În mine pentru totdeauna, noul;
Şi dintr-odată, coborî lumina
Din vârf de munte, mirosind ca smirna,
Părând că vine-aievea înspre mine
Deşi, vedeam că muntele o ţine;
Pe când mă depărtam, fără să ştiu
Că-n felu-acesta o să mor mai viu,
Îmi spuse pâlpâind ca lumânarea
Că ea, îmi va deschide nouă, zarea;
Şi de acolo, de după ficat,
Răspunse el, la ce am întrebat:
-„ Eu, sunt ecou-ţi, viaţa ta – un munte,
Lumina care pare un grăunte
E-o mică stea în dreptul unui pisc,
Ori, dacă vrei, lumina unui disc
Zvârlit în absolut de când e lumea
Străluminând din când în când genunea.
Că ai văzut-o, timpul e să laşi
Departe amăgirea de sub paşi,
Căci pentru a-i te şti aici un sol,
Va trebui să vezi cât eşti de gol,
Iar dacă reuşeşti a te vedea
În faţa ta în lumea ta,
Aproape eşti, pe muntele ce creşti
Să urci cu rost spre noile poveşti;
Şi de va fi să-ntrepătrunzi lumina,
Vei reuşi în două să tai mărul,
Aflând că Dumnezeu, împarte vina,
Aşa cum ne împarte adevărul.
E primăvară, suflă vânt subţire
Şi iarba răbufneşte în neştire...
Pe margine de drum şi pe răzoare,
Sfioase fire verzi zâmbesc spre soare.
N-a mai rămas nici urmă de zăpadă –
Căci soarele, în aur, firea scaldă.
Dar nu-i nici nerăbdarea de-altădată
Când aşteptam să plece geru-odată
Ca să privesc spre cer cu îndrăzneală –
Să-mi umplu ochii cu a lui sineală
Să-mi albăstresc privirea şi gândirea,
Să-mi fie dragă-ntreagă omenirea.
Căci inima în doruri mi-e săracă
Iar firea mea-i de gheaţă şi posacă
Şi tot ma des rostesc, cu apatie,
Cuvântu-acesta trist: „zădărnicie”.
Din vreme-n vreme simt cum cresc, din mine,
Cu rădăcini adânci, gânduri haine
Şi remuşcări mă bântuie în noapte
Când vântu-bate în geam, cu stranii şoapte,
Când stelele, din bolta-ntunecată,
Îmi fac cu ochiul, parcă, toate-odată
Cu raze îngheţate şi străine -
Care pătrund prin ochii goi în mine
Şi-mi amintesc că de pământ mă leagă
O existenţă stearpă şi pribeagă
Clădită pe mormane de iluzii –
Căci am trecut prin lume precum surzii
Fără s-aud cum creşte, tainic, iarba –
Când tinereţea mea-şi zornăia salba
De zile mincinoase – tinichele
Ce mă-mpingeau din rele către rele.
Pe când nemuritoare păreau toate
Şi nu ştiam ce-nseamnă „nu se poate”,
Nici nu credeam că va veni sorocul
Ca- n deznădejde să îmi aflu locul.
Azi, stiu ce pot – ce-nseamnă „nu se poate” –
Însă-i târziu căci, prea-banala moarte,
Îşi trâmbiţează tot mai des chemarea –
Se-nchid cărări – mi se-ngustează zarea.
Dar, deocamdată, primăvara, lesne,
Încă-mi îmbracă pasul, pân’ la glezne;
Şi mai urzesc visări, pe sub azururi,
Căci vis e viaţa şi a fost – de-a pururi...
Eu nu te-ntreb de vei ramane
Daca iti place al meu nume,
De ma iubesti asa ca mine,
De vrei sa fiu doar pentru tine.
Eu nu te-ntreb daca ti-e dor
Si daca simti al meu fior…
Daca-ti doresti iubirea mea,
Sa fii parte din viata mea…
Eu nu te-ntreb de a ta privire
Viseaza-ntr-una catre mine,
Ce faci in zori de ziua lina
Dar stiu ca tie ti-este bine…
Si n-am sa te intreb vreodata
Dac-ai sa-mi dai iubirea toata,
Cand este noapte si-i tarziu
Pe cer, sus colo as vrea sa fiu,
Sa stau ascunsa printre stele
Sa te privesc pe dupa ele…
Cand luna bland se va juca
Iar chipul meu va mangaia.
Pe tine eu n-am sa te-ntreb
Daca-n iubirea mea tu crezi
Si daca-n toamna cea cu vant
Simti dorul meu in al tau gand…
Eu nu te-ntreb mereu ce faci
Daca pe mine doar ma placi,
Si totusi ma intreb pe mine
Oare cu mine ti-este bine?
O ploaie de as fi acum
Frumos as cade pe-al tau drum
Spre tine, pe fereastra ta…
Iar norisorii te-ar veghea…
De-ai sa ma uiti n-am sa te-ntreb,
Tot ce-am facut si al meu poem
Pe care-l scriu fiece zi…
Din suflet tu spre a-l citi
Eu nu te-ntreb ce iti doresti,
Dar totul vreau sa-ti daruiesc…
Si nici daca ma intelegi
Nici daca maine ai sa pleci.
Eu nu intreb de ce iubesc
De e real sau m-amagesc
Daca ma minti cu ochi cuminti,
As auzi vorbe fierbinti?
De ce sa pun eu intrebari
Sa stau cu teama-n framantari
Las sa raspunda dragostea
Sa hotarasca-n viata mea…
NU VA PUTEA CA SA DISPARA
CHIAR DE NU PUN O INTREBARE
de moarte,viaţa are avantaj crud
de crescut
dansul cu lupii e o figură de stil
pictez maree în loc de riduri
ştafeta amprentează viitorul
cu iluzia cascadei
final
...
iluzie cu potenţial
de ascensiune imponderabil
derapajul inclus
incită galopul
doar ce-am tuns coama cailor
nu e inventată
slova în care am să-ţi adun arderea
n-are alocată urnă
poate un stol de mirări
să o ducă dincolo de Stix
arcă de patimă
VeSMe
cât de fierbinte ar trebui să fii
pentru a atinge punctul de clocot al bazaltului?
apoi iarna în care stelele tale îngheaţă cerul,
scara şi noaptea în care vei fi mai aproape de neatins,
agonia pe care nu ai dorit-o te nemureşte,
cu un picior lângă vulturi
altul lângă scoica,
loc de casă şi deschidere de corabie
de când n-ai mai vrut să visezi în trup de floare?
nu ştii că aripa de privighetoare în piatră doar jeleşte?
VeSMe
“Cel care isi doreste trandafirul trebuie
sa respecte spinul.” Proverb persan.
e un alint de realitate
pe care o recunoşti după fiecare zori de zi
oricât de bun eşti la visat
ai nevoie să-ţi vorbeşti gândurile
oricât te-ai trezi
amintirea va plânge regretul lui prea devreme
în realitatea mea te alung mereu
a iubi e semnul de carte de unde nu mai citesc
doar bunavestire îmi repară, în fiecare primăvară,
...zâmbetul
nu mai ştiu ce sunt, dacă ai fost e un reper
aşa cum verdele e o culoare tabu
mă voi trezi şi mâine
chiar dacă nu ştiu cum !
VeSMe
nu le mai cercetez motivele
le dau drumul
în singura clipă rămasă la poartă
îmi place emoția aceasta
pe prispă este mereu loc de câte zece
împart cu tine fiecare atingere
din adâncuri
buchetul colorat desface mierea nimb
grânele cresc
nu știu care dintre noi le-a semănat dar
se vor coace doar în această clipă
dacă te vei auri
îmi vei spune da
mai știi treapta care urcă
are gustul bomboanei-mentol
tu știi
mereu ai știut
prispa era plină de ambalaje
cuminți de parcă le era frică de tălpi
fără ele tabloul cu grâne intră pe teritoriul secetei
- maia
este ora șapte
nu-mi găsesc cămașa
…îhî
aici sunt restul clipelor
dirijor al gândului
bătăilor inimii
aici
grânele se coc
clipă singuratică
poți lua loc lângă celălalte
te primesc
în pridvorul cald al prispei
ne învăluim sufletele setoase
cu frunze uscate
mistuiţi în deşert
cu seceta ce le arde pe toate
ne învârtim fără rost
lipsa sevei ne aruncă pe spate
trăim cu văzul sticlos
arşi de vii cu braţe legate
vieţile noastre totuşi se zbat
răsuflăm într-un pact de sinceritate
Renate Müller
