Împărţirea adevărului de Costel Suditu

Am văzut o lumină pe vârful munţilor
Şi de dincolo de ficatul meu
Auzeam un ecou:
-„Şi euuu… Şi euuu”…
Deci, nu eram nebun ori nestatornic
Părerilor c-aş fi doar un ceasornic
Ce trebuie să-ndese
Anume înţelese
Tic-tac, tic-tac, secundele, identic;
Nu mai eram simetric.

Tu, cine eşti? - am întrebat
Ecoul,
Fără vreun semn, simţind c-a întrupat
În mine pentru totdeauna, noul;
Şi dintr-odată, coborî lumina
Din vârf de munte, mirosind ca smirna,
Părând că vine-aievea înspre mine
Deşi, vedeam că muntele o ţine;

Pe când mă depărtam, fără să ştiu
Că-n felu-acesta o să mor mai viu,
Îmi spuse pâlpâind ca lumânarea
Că ea, îmi va deschide nouă, zarea;

Şi de acolo, de după ficat,
Răspunse el, la ce am întrebat:
-„ Eu, sunt ecou-ţi, viaţa ta – un munte,
Lumina care pare un grăunte
E-o mică stea în dreptul unui pisc,
Ori, dacă vrei, lumina unui disc
Zvârlit în absolut de când e lumea
Străluminând din când în când genunea.
Că ai văzut-o, timpul e să laşi
Departe amăgirea de sub paşi,
Căci pentru a-i te şti aici un sol,
Va trebui să vezi cât eşti de gol,
Iar dacă reuşeşti a te vedea
În faţa ta în lumea ta,
Aproape eşti, pe muntele ce creşti
Să urci cu rost spre noile poveşti;
Şi de va fi să-ntrepătrunzi lumina,
Vei reuşi în două să tai mărul,
Aflând că Dumnezeu, împarte vina,
Aşa cum ne împarte adevărul.