Si nu mai plang… de Lacramioara Lacrima

Si nu mai plang
Decat de dor
Sa pot s-ating 
Vise in zbor,
Cu ele prind
Privind in timp
Iubire aprind
Apoi un cant,
O lacrima cade
De bucurie…
Vrea ca sa-mi sa sada
Pe obraz sa-imi fie
Sa se odihneasca
O las ca sa-mi spuna
Ca lumea-i a noastra
De dragoste plina…
Iata o sterg
Ochii-i inchid
Ganduri astern
Si nu mai plang,
Stiu ca mi-e dor
La fel iti e
Nu e usor…
Nici mie, nici tie!

Si nu mai plang
Iubirea-i frumoasa
Durerea-o infrang
Mai stiu ca iti pasa
Acum ca ne-avem
Ca ne iubim…
Doar printr-un semn
Placut mai pasim
In viata, in lume,
Sperand asa mult
Doar eu si cu tine
O taina in gand
In suflet, in noi,
In a noastre simtiri
Tot amandoi…
Secrete-n priviri,
Iubirea ne cheama
Si mai departe
Luand-o in seama
Ea ne imparte…
Caldura, lumina,
Placeri in alint
O zi mai senina
Si nu mai plang…

vară abandonată de Renate Müller

m-am împiedicat de tăcere
în genunchi am cerşit
mâini pline de mângâieredar indeferenţa m-a străpuns
cu lama ei de oţel

m-am împiedicat de raze
în fire subţiri de lumină
ce în surdină fremătau
atunci când sau rupt
pe când eu mă zbăteam

m-am împiedicat în tine
în ochii tăi de tăciuni
ce mă priveau fără vină
care începuseră miraţi
să-mi surâdă în milă

Vântul de Ovidiu Oana-pârâu

n primăvară naşte armonia,

Valsând prin pajişti câte-o adiere,

Arşiţei domolind monotonia

Când poartă nori să plouă mângâiere.

Apoi, din ape, fură abur dulce

Şi-l face înălţimilor umbrare,

De-aşa răcoare, pleacă să se culce,

Chiar astrul istovit de preumblare.

După răpciune, aripe dezleagă,

Purtându-le spre zări neruginite,

Zorind şi gospodarii să culeagă,

Bogatul rod al toamnei împlinite.

Frunzişuri surpă-n codru sub rafale,

Pătând mirific iarba-ngălbenită,

Din ceruri nea şi ger cumplit prăvale,

Ca viscol peste viaţa troienită.

DE PRIMĂVARĂ de Boris Ioachim

Din streşini lăcrimează gheaţa
De palma vântului atinsă
Şi înviorată-i dimineaţa
Când gura gerului e-nchisă.

Scăpată-i firea de zăpadă
Când soarele sărută geamul
Şi-un ghiocel iese să vadă
De nu cumva-nverzit-a ramul.

Pe garduri gureşi guguştiucii
Înadins îşi înteţesc gâlceava
I-ascult şi gândurile-mi negre
Se risipesc în vânt, ca pleava.

E-un zvon de vrăbii guralive
Şi gârlele se-ntrec în clocot
Iar mânjii bolţi-n înserare
Se tachinează-n vesel ropot.

Se hârjonesc zburdalnici miei
-Vag firul ierbii se iţeşte –
Cu toporaşi şi cu brânduşe
Natura iar se primeneşte.

Fuior de abur izbucneşte
Din reavănul miros de glie
Şi-un ciripit sfios soleşte
Gingaşul tril de ciocârlie.

Pe-ntreaga fire e stăpână
Fără tăgadă primăvara
Şi zile calde or să vină
Să înverzească-ntreagă ţara.

O, Doamne, mulţumescu-ţi, dară,
Pentru-acest nou belşug de soare
Şi, rogu-te, fă să răsară
Speranţe noi în fiecare!

CLIPĂ… de Ioana Burghel

Prin clepsidra timpului
mă strecor
nisipsă pot fi iar
clipă a zilei de mâine…

Tristete… de Lacramioara Lacrima

Trist e cerul fara soare
Parca n-are-mbratisare
La fel si privirea mea
De n-o vede pe a ta,
Norii picura si plang
Ochii-mi lacrimeaza-n vant
Intai cad pe obrajori
Si se scurg incetisor
Se-ntalnesc cu stropii reci
Pe pamant isi fac poteci…
Pomii-si clatina creanga
Stiu, nu te iubesc degeaba…
Triste-ar fi zilele mele
Daca, tu n-ai fi in ele
Noptile ar fi pustii
De-ai uita ca sa mai vii,
Luna n-ar mai straluci
La stele n-as mai privi
Chipul tau nu mi-ar zambi
Visele s-ar duce toate
Pe cine-as avea aproape?
Dimineata-n zori de zi
Cu cine m-as mai trezi?

Ce trista natura-ar pare
De n-ar avea primavara
Fara flori ce infloresc
Pasari care ciripesc
Apele n-ar clipoci
De n-ai fi, cine as fi ?
Fiinta zavorata in mine
Ar ingana prin suspine
Ca nu este altcineva
Cum este faptura ta
Asta doar…ca te iubesc…
Alta n-as vrea sa gasesc
Atat timp cat ma iubesti
Nu pot sa te-nlocuiesc
Pentru ca esti minunat
Cum esti chiar ca n-am aflat
Suflet bland si bun, senin,
In durere sa m-alini,
Ma-ntelegi in tot ce spun
Merg cu tine pe-al tau drum
Si te-astept cat pot, cat pot.
Uite viata-mi are rost…
Trista e gurita mea
Fara sarutarea ta…

ALBASTRUL de Elena Iuliana Constantinescu

Conturul meu,
l-am văzut într-o zi
Modelat pe o roată
Agățată la soare,
Iar ochii mei, i-am găsit
Aruncați pe un mal de ocean.
Bustul meu…
Reușise la prima vedere,
Dar ochii
Polarizau încă albastru.
Rămase doar gândul să-l caut
În bobul de rouă curat.

Hotărâre de Veronica Simona Mereuta

mai mult sau deloc alegere
mai degrabă, curajul naiv de-a crede,
cu ochi de orb,
pământul pe care încă îl calci,

apăsare cronică acolo unde obişnuiai
să-ţi porţi inima la vedere
metafora-bordei de melc
te grăbeşte încet

nu eşti încă bătrân
poate mai cucernic,
în imboldul de-a pierde totul
împiedicat de călcâi

nici măcar funie
darămite capcană meşteşugită
nu te prind încă
doar un dor de nicăieri

răsucită săgeată mustind tăcerea
din toate cotloanele
şi cât o doreai să te înţelepţească
altădată medalie

din greşeli nu înveţi
decât statul drept
...

VeSMe

Spre care dintre zări ... ? de Ovidiu Oana-pârâu

Spre care dintre zări să nărui

Privirea de căutare slută?

De zile-ntregi pe cale stărui,

Dar zarea mi se pare mută.

Când arătări morgane cearcă,

Să-mi toarcă viers de ciocârlie,

Doar cucu-frate cântă, parcă

Îmi minte inima pustie.

Păienjeniş de lacrimi ţese

Spre depărtarea ta tăcută,

Un dor ce-ar vrea să nu-i mai pese

Că zarea i se-arată mută.

De-atât privit, şi-atâta umblet,

Şi-ncovoieri sub aşteptare,

Uitat-am că te port în suflet,

Pe lunga timpului cărare.

Sfarsit de februarie de Boris Ioachim

Murdară e zăpada – ca veacu-n care noi
Ne-apropiem, apatici, de viaţa–de-apoi;
Că am trăit minunea de-a ne-ntâlni, cândva,
Aduce-şi-va aminte, vreodată, cineva?

Sau vom cădea-n uitare – ca multele iubiri
Ce-au ars pline de patimi – şi-acum nici amintiri
N-au mai rămas în urmă; ci, doară, nişte cruci –
Lăsate-n părăsire – de-a-vremilor uituci?

Ca să-ţi vorbesc de moarte, mi-ar fi aşa facil!
Căci nu-i nici o speranţă să redevin copil –
Copil, măcar, la suflet – la trup, nici vorbă nu-i!
O, cât de dor îmi este să-mi las gândul, haihui,

Să zburde, să viseze – şi-n vise să clădească
O lume ideală, în care să trăiască
Toţii semenii-n lumină şi-n adevărul pur –
Nici umbră de tristeţe să n-afle primprejur…

Ce gânduri aiurite în minte se desfac –
Când ştiu cât sunt de-apatic, şi cât sunt de posac!
Dar clefăind zăpada, murdară, de sub paşi
Încerc o evadare şi-aş vrea să-mi fie naşi

De sus, din cer, un astru – de jos, un ideal
În veacu-acesta cinic şi-atâta de venal…
Iubito, ştii, la tine în suflet, de-aş putea
Să-mi cuibăresc nimicul – pe dat’ aş reînvia

Şi ochii stinşi, spre ceruri, eu i-aş ţinti deplin –
Ei, ca printr-o minune, s-ar umple de senin
Şi ar pătrunde-n mine, fără să ştiu, tiptil
Visările urzite pe când eram copil.

…Dar am ajuns acasă…privesc în calendar
Şi-mi chem, plin de mânie-napoi gândul hoinar…
Tu eşti departe tare – ce faci, nu am habar -
E frig şi sunt apatic – sfârşit de făurar…