Despre toamnă - de Zavoianu Vali

Cu mâneci suflecate şi chipuri de cenuşă
Pe-ntinsele covoare ce vara le-a lăsat
Pictează norii astăzi ferestre mari şi-o uşă
Pe care intră toamna, cu mersu-i apăsat.

Când trece peste dealuri, copacii i se-nchină
Şi braţele lor lasă covor de frunze-n drum
Să nu îşi murdărească pantofii noi cu tină
Nestăvilita toamnă, cu ploile-i duium.

Solii de brumă rece vestesc de dimineaţă
Că toamna e regină peste pământul tot
Rugina se întinde, hapsână şi-ndrăzneaţă
Şi razele de soare sa ardă nu mai pot.

Miroase a cerneală şi până-n cer răsuna
Cum poartă vântul glasuri de ploi făra sfârşit
E-atâta toamna-n aer şi-n norii ce se-adună
Că mă-nfior. O toamnă! -ce repede-ai venit!

să vii în liniștea nopții de Maria Belean

în partea ta de noapte culorile se spală-n vin
și împing agale întreg târziul înspre răsăritul luminii

aștept
aștept înainte de miezul nopții
când fereastra este întredeschisă
spre albul din inimă
o sosire
mucegaiuri și-au întins tranșee
când vei trece pervazul
te vei albi vrăjitor
subțiat de voaluri
fără iluzii căzând în palme
nu mai vreau ca mările
pe muchii de cuvânt să-și caute umbra
nu mai vreau răsuflarea întretăiată în care
lăcașuri sacre pe urma unei destăinuiri
năruiau altare

iubite
o să las peste umărul tău să cadă
mușchii și lichenii zidului
brume și mucegaiuri
noi ne vom atinge frunțile albite de ghiocei
(chiar dacă sunt amenințate de căderi)
cu frunțile cele mai roșii ale merelor

nepământene semne
mi s-au lipit de trup
vreau și eu cântecul aripilor

când adun cerneala din coaja merelor
știu
că sunt vie

Mi-e dor... de Nicoara Nicolae-Horia

Mi-e dor,
de începutul

Dorului
mi-e dor,
cum trupului
de haina lui de mire,
ca aripile păsării
de zbor,
mai înainte de alcătuire.
Mi-e dor
de dorul mai presus
de fire!
Când o fi,
în el aș vrea să mor,
ca rugăciunea
într-o mănăstire,
ca o fântână
lângă
un izvor.
Mi-e dor
de veșnicia lui
de
Dor...

Duminică, 16 Septembrie 2012

ATITUDINI… de Patricia Serbanescu

Mă leg de viaţă cu credinţă
Şi-ncerc să simt orice schimbare,
Mă prăbuşesc în umilinţă

Dorind, o transformare-n floare.

Că nimănuia nu-i mai pasă
O rupe fără nicio ceartă,
Stă întristată-apoi pe masă
Curând, fiind declarată moartă.

Cu omul este altă taină
E umilit de E-ul său,
De-ar fi plătit la timp o vamă
Nu ar mai suferi mereu.

Iubirea vine cu cainţă
Te mângâie cu un sărut,
Curând, te înraieşte-n fiinţă
Cu-ndemn s-o iei de la-nceput.

Toata durerea omenească
Se naşte doar din atitudini,
Fii doar atent să nu rodească,
Las-o să zacă-n patru scânduri!

18.09.2012

E toamnă şi clasa zero... de Radu Adrian gelu

E toamnă în şcoală acum,
Cum n-a mai fost nicicum,
Pădurea ei cea fermecată

De pici pitici iată e populată.

Aşezaţi pe melcii scăunele,
Curioşi ridicând sprîncenele,
Abia ajung la măsuţa şcolară,
S-o vadă pe zâna profesoară.

Vestita ciupercă – o zero clasă,
În gazdă peste şcoala ţestoasă,
Aduce sfioasa picime ca voinici,
La gălăgioasa adunare de aici...

Cu săli speciale, în laboratoare
Sau de sport ivite la întâmplare,
Toamna aceasta-i chiar inedită,
Şcoala-i grădiniţa desăvârşită...

Bucefal de Ovidiu Oana-parau

Aleargă mânzul nostru, ba zvârle, se cabrează,

Goneşte nebuneşte şi sare peste tot,

Cât timp stăpânu-nvaţă cu însuşi Aristot,

Dar când la dânsu-l cheamă, pe loc îngenunchează.

Un animal din soare, o splendidă făptură,

Născut sub zodii faste, ca un trimis divin,

Crescut în Macedonia pentru măreţ destin,

Ne-nduplecat primeşte, un singur frâu în gură.

Încremenea cu teama de umbra-i pământească,

Dar ne-nfricat se-arată în aspre bătălii,

Unde un rege mândru-l va duce prin câmpii-n

Adâncurile Persiei, voind s-o cucerească.

Când Marele-Alexandru pe Bucefal îl pierde,

În crâncene războaie, el, un mormânt-oraş

Poruncă iute-aruncă să-i facă de sălaş,

Tovarăşului care nu-i chip să-l mai desmierde.

Aşa s-a scris legenda cu-n armăsar iubit,

Ce-n aspre cavalcade mereu biruitor

A stat ca şi stăpânul atot-cuceritor,

Cu faţa, toată viaţa, mereu spre răsărit.

***

[din ciclul "Poveşti din veac"]

Plumbic cer m apasă de Radu Adrian Gelu, muzica Lucian Corb

E PREA MULT CER de Stefan Oana Valentin

De ce au pasarile aripi?
Sunt atât de singure sus.
E prea mult cer… și frig

Pentru un singur zbor.

De câte strigăte e nevoie?
E multă liniște, lină în jos.
Prea multe cuiburi… goale
Pentru un singur ou.

Văzduhul
E doar o singurătate
Pictată frumos în albastru.

18 09 2012
ȘTEFAN OANĂ

Lucian Dumbravă - Fără răspuns (recită Nicolae Doboş)

DOR CALATOR - de Aurel Peteoaca

Plec uneori apasat.....,hotarat,
Ca sa revin de fiecare data vijelios,
Cand plec par batran si urat,
Cand revin am zambet de soare,frumos.
Ce anotimp bizar mi-e dat sa traiesc,
De-as fii mai tanar macar c-o iubire,
As face un gest necugetat,nebunesc,
Te-as condamna la moarte,pe veci,despartire.
As primi in suflet cocorii calatori,
Ca sa-i feresc de iarna rece,fara de voie,
Zilele din anii cu sot le-as face sarbatori,
Iar eu m-as reincarna in sosia lui Noe.
Plec uneori...Da! Un obicei prostesc,
Revin de fiecare data mai aprig in iubire,
Ciudat mi-e felul si ciudat mai iubesc,
O sa port blestemul acesta pana la pieire.
Plecand hotarat ma trezesc in vis,razgandit,
Ma simt tanar,ca la prima iubire,
Am sufletul frumos sau poate pocit ,
Ca plec,ca revin,nimic n-as vrea sa te mire.
Cum nu te mira frunzele in vant,
Cum nu te mira ploaia unei veri,
Sunt decat un dor calator pe Pamant,
Ma intorc cand ma vrei,cand ma ceri.
Am imprumutat zbor de cocor,de nevoie,
Iar destinul l-am logodit cu pasari calatoare,
O sa descind printr-un cal in inima ta Troie,
Peste ziduri de magnolii erupte in floare.