Aleargă mânzul nostru, ba zvârle, se cabrează,
Goneşte nebuneşte şi sare peste tot,
Cât timp stăpânu-nvaţă cu însuşi Aristot,
Dar când la dânsu-l cheamă, pe loc îngenunchează.
Un animal din soare, o splendidă făptură,
Născut sub zodii faste, ca un trimis divin,
Crescut în Macedonia pentru măreţ destin,
Ne-nduplecat primeşte, un singur frâu în gură.
Încremenea cu teama de umbra-i pământească,
Dar ne-nfricat se-arată în aspre bătălii,
Unde un rege mândru-l va duce prin câmpii-n
Adâncurile Persiei, voind s-o cucerească.
Când Marele-Alexandru pe Bucefal îl pierde,
În crâncene războaie, el, un mormânt-oraş
Poruncă iute-aruncă să-i facă de sălaş,
Tovarăşului care nu-i chip să-l mai desmierde.
Aşa s-a scris legenda cu-n armăsar iubit,
Ce-n aspre cavalcade mereu biruitor
A stat ca şi stăpânul atot-cuceritor,
Cu faţa, toată viaţa, mereu spre răsărit.
***
[din ciclul "Poveşti din veac"]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu