Cuvântul - de Elena Iuliana Constantinescu

Cuvântul poate fi o soaptă,
O adiere sub frunzișul toamnei,
Cuvântul poate fi și versul
Dintr-un sonet ce-ți place;
În cântecul de leagăn e cuvântul,
Cu care adormeam odinioară;
Și tot în el e ura fără seamăn
A tot ce e urât și rău
Iar tonul grav cu care îl rostim
Cuvântul poate aduce alinarea
Cum, tot la fel, în cuiburi parasite
El poate picura încet uitarea;

Sfîrsit - de Emil Marian

Pe cerul vieții nori-noată,
Gînduri reci acuma plouă,
Din senini ce-au fost odată,
Ochii s-au umplut de rouă.

Veselia-i petrecută,
Nu e rîs, nici voie bună,
Lumea este mai tăcută,
Și mai rea, și mai nebună.

Soarele a dispărut.
L-au luat umbre dinspre munți.
Universul e tăcut,
Noi suntem tot mai cărunți.

Și-n această neputință,
Disperată și mizeră,
Tot mai este o dorință,
Și în Moarte omul speră.

Tot supărat ești... de Nicoară Nicolae-Horia

Tot supărat eşti, Iancule de-atunci,
Acelaşi Dor în zori ţi se destramă
Şi iarăşi vine vremea să te duci,
Ştie Cel de sus de ce te cheamă...

Cad stelele din Cerul tău polog,
Tăceri aprinse peste Munţii mei
Şi aşa îmi vine să te rog
Lângă tine-acolo să mă iei...

Eu ştiu că nu e timp şi nu e loc,
Nici tu nu ai hodină să te culci-
Geniu pustiu şi fără de noroc
Tot supărat eşti, Iancule de-atunci?...

Să ne rugăm - de Leonid IACOB

Să ne rugăm cu ochii plini de stele,
să ne rugăm tăcerilor din spaţii
când iernile se-abat cu albul rece
pe inimi şi pe vise în vibraţii.

Să ne rugăm la gheaţa ce inundă
tăcerea ce în noi a mai rămas,
la crivăţul ce pune promoroaca
pe-al înserării noastre ultim ceas.

Cu braţe-mpreunate-a rugăciune
să spunem iernii care a venit
că dorul încă-n suflete ne cerne
o primăvară fluturând zenit.

Şi îmbrăcaţi cu-odăjdiile firii
să fim iar preoţi pe al nostru-altar,
oficiind din pravila iubirii
acelaşi vechi şi tânăr ritual.

SĂRUTÂND CU PATIMĂ INFINITUL! de Oană Stefan Valentin

De la buric și mai în sus
infinitul se destramă
sub puerilul nostru fierbinte
în mii de infinituri mici și dulci
multicolore de curcubeu cu început
dar fără cădere spre cer
neînfipt în desțelenire.
probez ziua de mâine
cu ochii închiși
și îmi e clară.
apucă-mă de mână
și hai să curbăm lumina
spre inapoi!

nu mă alunga de Maria Belean

nu plâng 
privesc cu dor drumul ce urcă șerpuind 
cu zilele 

anii
nici aici nu mai sunt acasă
oriunde privesc
îți simt șuierul șoaptelor lungite până-n tălpile goale
de aceea ard
arderi care surprind un râs diabolic de tobe
un râs care desface în crisalide de gheață izvoare

de ce

nu mă alunga din vorbe
trădarea îmi udă fruntea
sânii
nu mă alunga din strigarea crinului
culoarea aerului e zbuciumată
scăldată într-o frumusețe lăuntrică
cenușie
aproape palpabilă

poate eu te-am alungat și nu-mi amintesc
poate ți-am cerut prea des să-mi spui că sunt frumoasă
am vrut doar în timpul meu să pășesc mai repede
dar am murit cu mult înaintea ta
am vrut doar binecuvântarea
să ne lipească atingerea peste frunte

ce-ai făcut
ai alungat semnul
acum vindecătorul urciorului întunecat
nu-l mai găsește

ce-ai făcut

ÎN GEANA TOAMNEI de Irina Nedelciu

Încet, ca o boare, trecut-a şi vara

Cu serile lungi şi flori printre nuci,

Aud cum în trist îmi cântă vioara

Şi plec tremurând pe drumul spre lunci.

M-adie un suflu de toamnă, amară

Şi sufletu-mi plânge în paşii mei trişti,

Privesc către boltă cu inima-n gheară

Şi lacrima-mi cântă pe obrajii încinşi.

S-a stins înc-un vis, adus astă vară.

Cenuşă de fluturi, cu asta am rămas?

Mă strânge iubirea, în toamna bizară

Şi-un tot fantomatic îmi joacă-n balans.

Şi trista pădure, îmi râde şi-mi spune,

Că marea-ţi iubire, o şoaptă-a rămas.

Ascunsă în şagă, prin vară... şi-mi vine

S-arunc în adâncuri... amarnicul glas.

De-ai şti ce iubire îmi joacă prin vine,

În valsul iubirii te-ai pierde un ceas!

Te-aş strânge în braţe şi-n şoapte sublime

Ţi-aş spune că-n suflet, doar tu mi-ai rămas.

Da-s gânduri nebune, căzute prin umbre

În geana-nserării, prin foşnet de haz.

Ce-mi lasă-n tăcere, doar doruri şi fiere

Şi lacrimi amare căzând pe obraz.

Eu am să fiu băiatul pasăre! de Ovidiu Oana-pârâu

Pentru început

cântecul meu va fi o litanie

gângurind despre ezitarea

primului sărut,

a primei atingeri

inserând mai apoi

geamătul sacadat

al primei pătrunderi.

Peste ea voi solfegia,

în ritmuri amețitoare,

scâncetele și respirațiile

amestecate cu bucuria

recunoașterii

de dincolo de noi.

Iar la final va țâșni trilul

înalt și ascuțit

al mărturisirii

ca o semnătură sonoră

pe cerul în care

nu mai încape nimic.

FIINȚA MEA de Elena Iuliana Constantinescu

Mersul cuvintelor
Pe cărările gândului
Răsună încet,

Supraveghindu-le somnul;
Se apropie mereu,
Cu pași repezi
Ziua de ieri,
Ce-mi cere socoteală
Pentru acest somn;
Pașii merg cadențați
Și lasă urme adânci
Pe pământul
Din interiorul ființei mele;

Elena Iuliana Constantinescu

O STEA de Elena Iuliana Constantinescu

M- am revoltat!
Și am cerut
O stea din cer;

Am căutat-o prin ochi
Și am găsit-o;
Una mică,
Să-ți ție de frică
În colț uitat
Rău așezat,
Dar e a mea
A mea este;
Găsit-am piroane
S-o țintui de boltă
Dar ea, suavă,
S-a aplecat,
O palmă mi-a dat
Părintește;
Fir-ar ea de stea!
Când o cădea
Tot n-am să mor
În ciuda tuturor,
Mulți ani
Voi aștepta
Până s-o naște
O alta ca ea;

Elena Iuliana Constantinescu