Singurătate - de Boris Ioachim

Bizare gânduri îmi clocesc în minte,
Cum că aş fi, din naştere, damnat
Să-mi fie sufletul, când prea fierbinte -
Când bulgăre de piatră, îngheţat.

Singurătatea-mi este buna soră,
Ce din pruncie m-a tot însoţit
Şi-n neagră clipă – şi-n veselă oră,
De încercări şi scârbe m-a ferit.

Când remuşcări adânci îmi dau târcoale,
Sau nu găsesc cărare spre-un liman,
Cu duioşie mi se-aşează-n poale
Şi mă alintă ca pe un puştan.

Când disperarea straşnic îşi întinde
Hidoase braţe, să mă-mpingă-n hău,
Cu grijă tandră sufletu-mi cuprinde,
Destinul ocrotindu-mi-l de rău.

Tu, buna mea, dragă singurătate,
În faţa ta eu fruntea mi-o înclin…
Din naştere – şi cred că pân’ la moarte –
Mi-ai fost, îmi eşti, fidelă, pe deplin…

INCERTITUDINI - de INES POPA

Doi rătăciți pe drumuri diferite 
Întemnițați de vise efemere,
Sculptând destine-n scoică adormite,
Cu amintiri de scurt metraj stinghere.

De ce și cum și când de vom mai fi,
Doar semne de-ntrebări iscoditoare,
Răspunsul,o enigmă, nu-l vom ști,
Speranțe răstignite-n închisoare.

Făclii de dor în sfeșnice mai cresc,
Suntem doi trecători în acolade,
Uitați de timp, în timpul nefiresc,
Două viori plângând în serenade.

Zâmbim fugar din amintiri cernute,
Străjeri fideli stau visele-nrobite,
Suspină viața-n clopot de minute,
Noi stăm captivi în nopțile-mpietrite.

Iubire iscălesc pe cerul tău incert,
Semnezi cu disperare pe zorii unui gând,
Săraci de răsărituri în ritmul nostru-alert,
Nici singur,nici cu tine,spre ieri și spre nicicând.

OAMENI ŞI FAPTE de Bocu Raluca Nicoleta

Sunt oameni în lume

ce ştiu să te-ndrume
spre drumuri de flori
cu multe comori...

Sunt lucruri şi fapte
din zi şi din noapte
spre vis de-mplinire
cu multă iubire...

Sunt oameni ca tine
ce ştiu ce e bine
prin faptele tale
dai rosturi şi cale...

Sunt faptele mele
ce-s scrise-ntre stele
cuvintele-mi toate
strânse-ntr-o carte...

Serenadă - de Boris Ioachim

În părul tău se joacă vântul,
Pe alături trec, şoptind, perechi...
De dragul tău râde castanul -
Cu gura până la urechi.

Cu bluza-ţi roşie ca focul,
Ochiul mi-l arzi când te priveşte...
Aş zice că-n sfârşit, norocul,
Azi mi-a zâmbit, dumnezeieşte.

De albul feţei tale, ziua,
Păleşte ca frunza sub brumă...
Că te-a făcut aşa frumoasă -
Ferice e de a ta mumă!

Şi nu-i cuvânt ca să descrie
Pojarul ce-ai aprins în piept...
Eşti tot ce mi-am dorit, frumoaso,
De-o veşnicie te aştept.

Născută nu erai când, tainic,
Eu te iubeam în ceas pustiu...
Dar aşteptându-ţi întruparea
Anii m-au nins fără să ştiu.

Deci, bine ai venit, iubito,
Ce bine-arăţi, stând sub castani!
Doar clipa cred că ai greşit-o -
Cu numai douăzeci de ani…

Iubind ... de Gabriel Maioru

În irealul vieţii mele mi-ai dat ceva concret,
Acel ceva a răsărit şi-mi creşte acum în piept,
M-am speriat la început de cele ce simţeam,
Erau trăiri pure, intense, ce nu le cunoşteam

Mă afund în sentimente profunde, dulci ca mierea,
Să merg senin pe-al vieţii drum, în ele am puterea,
Sufletul meu vibrează altfel la tot ce mă-nconjoară,
Văd locuri ce le ştiu demult şi parcă-i prima oară.

Oameni ce-i întâlnesc pe stradă îmi fac cadou zâmbete largi,
Iar eu răspund cu priviri calde ca la prieteni dragi,
Ei parcă ştiu ce eu trăiesc de când te-am întâlnit.
Şi mă îndemnă să păşesc pe drumul ce-am pornit.

Natura şi ea se implică, pomii foşnesc uşor,
Iar florile-mi recită-n şoaptă versuri de amor,
Iarba pe care m-am culcat frumos se unduieşte
Şi râul murmură ceva chiar dacă se grăbeşte.

Activul soare, întreaga zi, doar mie-mi străluceşte,
Noaptea, pasiva lună în vis dulceag mă adânceşte,
Stelele, mii, îmi stau de veghe pe bolta lor cerească,
Şi-mi cântă al iubirii imn la lira îngerească.

Ce-i frumusețea oare... de Nicoară Nicolae-Horia

Același vers îmi stăruie în gând,
Ce-i frumusețea oare și de când?
Mă uit în ea, ca cerbul în izvor,
Nu mă-ntreba acum de ce mi-e dor,

Nu mă-ntreba, nu-i timp să îți răspund
În scăldătoarea ei de mă cufund
Și-acolo, până încă nu-i târziu,
Bolnav de viață vindecat să fiu!

Martor jurat mi-e sufletul tău blând-,
Ce-i frumusețea oare și de când?!...

sacrificiu - de Ovidiu Oana-pârâ

un urlet îi zoreşte şi dau fugă

într-un desiş de umbre din pădure
ea nu mai poate goana s-o îndure
de greul dus şi i-a oprit cu-o rugă

dă muget cerbul turmei să adaste
atent pândind la vreo sclipire
sfârşită de efort şi opintire
începe ciuta truda de a naşte

un ied plăpând ce frigu-l abureşte
se zbate, se înalţă pe picioare
ea-ncearcă să-l ferească de răcoare
când blana umezită-i netezeşte

purtând spre ei a lupilor cătare
le vine din pădure semn de frică
către jivine coarnele-şi ridică
el tatăl ce rămâne pe cărare

vrea timp să mai câştige până turma
s-o-ndepărta în noaptea-ntunecoasă
de haită-n pădurea prietenoasă
şi prin tufişuri îşi va pierde urma

s-a dat pe el dând iedului iar viaţă
oprind pe lupi din cruda hăituire
şi-apoi se stinge ca o amintire
privind înspre desişuri ca prin ceaţă

Conducătorilor iubiţi - de Gabriel Maioru

Îmi e ruşine că trăiesc în timpuri seci,
Îmi e ruşine să fiu contemporan cu voi,
N-aveţi nimic în piepturile voastre reci,
Mi-e silă ca de o bubă cu puroi.

Voi aţi uitat ce este dragostea de ţară,
Voi aţi uitat de osul strămoşesc,
Cerşiţi pomeni pe la străini afară,
...Şi ne-nvăţaţi pe noi că aşa e firesc.

Şi nu mă doare decăderea voastră,
Atât cât mă răneşte starea ţării mele,
Iubita Românie, ţara noastră,
Ce alţii au murit s-o apere de rele.

Din bravi bărbaţi cu ţeluri mari,
Azi ne conduc nişte lachei,
Din voievozi cu piepturile tari
Ne reprezintă azi nişte pigmei.

Voi aţi vândut şi osul din morminte,
Osul eroilor acestui neam măreţ,
Vă comportaţi aşa pentru că n-aveţi minte,
Şi vă mascaţi aceasta prin dispreţ.

Simţiţi mereu nevoia omului flămând,
Într-un târziu vă veţi mânca-ntre voi,
Deşi eu sper să vă pierdem curând,
Crescând iar demnitatea ce n-a murit în noi.

Trăiri - de Gabriel Maioru

Mă sparg în sute de bucăţi,
Mă recompun în chip diform,
Am răni adânci de răutăţi,
Iar nopţile îmi sunt nesomn.

Mă chinuiesc amare remuşcări,
Mă liniştesc dulci amintiri,
Am regretul multor plecări,
...Iar speranţele îmi sunt fericiri.

Mă răscolesc ciudate gânduri,
Mă amăgesc în clipe potrivite,
Am renunţat în repetate rânduri,
Iar vorbele îmi sunt otrăvite.

Mă pedepsesc în propriile vise,
Mă hărţuiesc în groaznicul real,
Am doruri mari încă nestinse,
Iar suferinţa-mi este ideal.

Carpe diem! - de Gabriel Maioru

Carpe diem ar spune unii,
Staţi liniştiţi aş spune eu,
Cum să iubesc lumina lunii,
Când este soare în sufletul meu?

Cum sa accept tacit oferta,
Umilei clipe efemere,
Trăindu-mi viaţa cu pipeta,
Iar între picuri doar durere?

Eu nu doresc să mă supun,
Trăiesc întregul, nu mă tem,
Îţi zic adio,rămas-bun,
Micuţule carpe diem!