TIMP DE VEGHE de Cristina Maroiu

Orele destrama printre gene

margeane intunecate de aur violet…
Imi ating bratele: sunt pereche.
Fruntea e la locul ei, 
parapet de ganduri...
…Dar ochii? Din ochii astia
mi se clatina stelele!

Oglinda zambeste unui chip strain
si ma intreb: a cui sa fie vina
ca nu-i mai seman
nici macar umbrei?
La care antipod se-ascunde 
Atlantida?
In care ocean sa imi afund fiinta,
ca sangele sa nu se mai topeasca
pe dinauntru?

Totusi, precum in pilda biblica,
mai bine-mi spal vasul din suflet
de amarul patimilor,
ca abia apoi, pe dinafara,
sa port pe umeri
mantia intelesurilor deslusite!

Cristina Maroiu
13.06.2012