Juna de Costel Suditu

Ai zâmbetul ca raza ce mângâie pământul

După ploi,
Şi parcă ochii, raze îţi aruncă
Înspre noi;
Cu mersul, un fuior de fum în vânt
Ce unduieşte,
În jurul tău faci zarea, ţinut în care viaţa
Străluceşte;

Atâţia soli din soare spre tine
Când plecară,
Că nu vor fi văzuţi, că nu-ţi vor fi pe plac,
Ei nu-şi imaginară;
Tu străluceşti mai tare, faci Luna
Să-nnopteze
Încet, cum molcom visul, adoarme
Simţuri treze;

Dar ai o teamă jună, o teamă care
Parcă,
Cu frumuseţi şi zâmbet spre Abis
Te îndreaptă;
Gândind că în iubire tot rostu-i în 
Prudenţă,
Vei pierde strălucire şi şarm, 
Din inocenţă;

De teama asta, stele, ce-au strălucit
Odată,
Se-nvăluiesc acum, în mantia
Brodată,
De apa licărindă, pustie pe sub 
Lună
Frumoasă şi zglobie şi inocentă
Jună!