Frunza de Catalin Ciorba

S-a desprins o frunză-n taină,

Fără ploaie, fără vânt,
S-a culcat aşa pe-o parte,
Şi-a ajuns pân-la pământ.

Era galbenă, de aur,
Frunza mea căzută lin,
Aşezată de odihnă
Parcă... tot plutea puţin.

I-a venit aşa... să curgă,
Spre pământul ce-a hrănit-o,
Se va transforma în turbă,
Pentru toamnă pregătită.

Singură-n covorul moale,
De surate ruginii,
Se gândea la flori, la fluturi,
Şi la vânturi aurii.

Strălucirea... a pierdut-o
Se gândea, cum stătea dreaptă
Şi se bucura de soare,
Şi la noaptea, ce-o aşteaptă.

Ea... a tot cântat lumina,
Şi-a furat culori din soare,
A crescut, dintr-o bobiţa,
Mugur mic, plin de mirare.

Şi-a sorbit, din ploaia rece,
Cu nesaţ, întâia dată,
Şi-a fost mare, şi-a fost verde,
Şi s-a legănat culcată.

A văzut minuni de păsări,
Care zboară, care cântă,
Care au plecat şi ele...
Toamna asta se întâmplă!

Cătălin Ciorba